Limitless [2011]

            Alaltăseară am revăzut „Limitless”, un film pe care l-am văzut la vremea lui şi pe care am simţit nevoia să-l revăd şi nu doar pentru că-mi place cum joacă Bradley Cooper, ci şi din o sumedenie de alte motive pe care o să le menţionez cât de curând. Cert e că mi s-a părut o poveste deosebită, originală, cu un scenariu foarte complex şi foarte bine pus la punct şi cu o punere în scenă absolut genială (din nou, revin imediat cu detalii mai specifice), ceea ce mă face să-i acord regizorului Neil Burger o mare bilă albă. Paranteză, Neil Burger s-a ocupat şi de „The Illusionist”, ceea ce cred că spune foarte multe. În fine, să intrăm în detalii.

The Body [2012]

(El Cuerpo)

             Spuneam cândva, demult că îmi plac foarte mult filmele gen puzzle, la care trebuie să fii atent de la primul minut şi până la ultimul ca nu cumva să ratezi vreun detaliu esenţial fără de care n-ai mai înţelege nimic. Ei bine, ultimul astfel de film pe care l-am văzut a fost „Side Effects”, însă aseară am avut inspiraţia de a alege un film care s-a dovedit a fi extraordinar cam din toate punctele de vedere. Filmul despre care o să vorbesc azi mi-a fost recomandat de un bun prieten acum ceva timp şi este tot un film european, însă de data asta spaniol şi se numeşte „The Body” (în varianta originală, „El Cuerpo”).

Breaking Bad [2008 - ]

            Din nefericire, eu am „talentul” de a descoperi diverse chestii cu întârziere şi este şi cazul serialului despre care o să vorbesc azi. Spun cu întârziere nu raportându-mă la anul 2008, în care a ieşit episodul pilot, ci la anul 2012, de-a lungul căruia mai mulţi prieteni de-ai mei au început să-l urmărească şi să mi-l recomande, care mai de care cu mai multă înflăcărare. Ei bine, circumstanţele n-au fost în favoarea mea şi nu am reuşit să văd primul episod decât acum puţin timp, dar pot să vă spun că serialul m-a prins şi că am de gând să-l văd până la capăt cât de curând. Tocmai am terminat sezonul 1 (staţi liniştiţi că n-are decât 7 episoade a câte 48 de minute, aproximativ) şi am ajuns la concluzia că e cazul să-l recomand şi eu la rândul meu celor la fel de „întârziaţi” ca mine. Pe scurt, vorbim azi despre „Breaking Bad”.

Contagion [2011]

            Astăzi, tot despre un film de Steven Soderbergh, însă de data asta nu pot să spun că m-a dat pe spate şi m-a făcut să-mi pun multe întrebări la final, ceea ce mă face să reafirm că până şi un regizor de altminteri foarte bun mai dă şi rateuri din când în când. Ce-i drept, aş fi răutăcioasă să spun că filmul ăsta e un rateu, pentru că nu e chiar aşa. Pot, în schimb, să spun, că nu prea m-a impresionat şi o spun bazându-mă pe mai multe argumente. Cred că singurele aspecte cu adevărat deosebite sunt imaginea (ca de obicei atunci când vine vorba de Soderbergh) şi cast-ul, despre care o să vorbesc imediat. Dar până atunci, titlul filmului de azi: „Contagion”.

Side Effects [2013]

              Acum ceva timp am văzut un film regizat de Steven Soderbergh şi pentru că nu am fost prea impresionată, am ajuns la concluzia (eronată!) că omul nu e pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Ei bine, m-am înşelat şi spun asta nu doar pentru că filmul despre care o să vorbesc azi (şi care îi aparţine lui Soderbergh, evident) este absolut genial ci şi pentru că, uitându-mă pe IMDb, am observat că printre „creaţiile” regizorului se află şi numeroase alte filme care mi-au plăcut, printre care „Traffic”, „The Limey”, „Out of Sight”, toată seria „Ocean” şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, retrag tot ce am spus rău despre Steven Soderbergh vreodată, rezervându-mi, totuşi, dreptul de a spune că a mai dat şi buleli (cel puţin, aşa consider eu) şi o să vorbesc azi despre unul din filmele lui mai mult decât reuşite, şi anume „Side Effects”.

Blue-Eyed Butcher [2012]

            Nu ştiu cum se face, dar în ultima perioadă am văzut mai multe filme (mai exact, trei) şi am şi descoperit un serial interesant, ceea ce a dus la intense dezbateri mentale în ultimele câteva zile pentru a stabili ordinea în care o să vorbesc despre descoperirile mele. În mod surprinzător, am ales să vorbesc despre cel mai slab dintre cele trei filme, în mare parte pentru că filmele care încearcă din răsputeri să fie bune (adică să copieze reţeta unor filme de succes şi să o aplice fără absolut nicio garanţie că rezultatul va fi cel scontat) devin amuzante în eforturile lor de a fi profi. În fine, nu vreau să mai pierd vremea inutil, aşa că o să trec direct la filmul în cauză, care se intitulează „Blue-Eyed Butcher”.

Eden Lake [2008]

 

             În caz că n-am fost destul de clară până acum, o mai spun o dată: eu şi filmele de groază nu ne înţelegem prea bine (a se citi „deloc”), cu mici excepţii, evident, cum ar fi „Constantine”. Ei bine, unul din ultimele filme pe care le-am văzut se încadrează în genul horror şi spun sincer că încă mă bântuie anumite imagini care par a mi se fi întipărit (prea) bine în minte. Filmul despre care o să vorbesc azi face parte din categoria „excursie transformată în Iad pe pământ”, însă fiindcă e britanic şi nu american, e şi mai sumbru şi o să vă explic imediat de ce. Până una alta, subiectul discuţiei este „Eden Lake”.

The Steam Experiment [2009]

              
             Pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că IMDb-ul fie începe să se ducă de râpă, fie începe să devină populat de oameni cu gusturi cel puţin îndoielnice şi nu de cinefili care îşi doresc şi altceva la un film în afară de CGI, explozii şi împuşcături. Mă rog, devin prea vehementă şi nu asta e ideea recenziei ăsteia. Astăzi o să vorbesc despre un film mult subevaluat (sau poate am eu gusturi îndoielnice, cine ştie), un film care m-a făcut să văd anumiţi actori în altă lumină şi pe care încă îl dezbat în mintea mea, mai ales că finalul e total neaşteptat. Deci, vorbesc astăzi despre „The Steam Experiment”.

Loft [2010]

 

            Acum două seri am văzut pe HBO sau pe Cinemax (nu că ar fi foarte relevant unde anume) un alt film european care mi-a plăcut tare mult şi nu spun asta doar pentru că sunt eu fan înrăit, ci pentru că filmul este cu adevărat bun, ceea ce mă face să-l recomand cu înflăcărare. Exagerez puţin. Mă rog, e vorba de un film olandez care îţi menţine interesul treaz din minutul 1 până în minutul 108, care te face să-ţi pui constant întrebări şi care îţi oferă un deznodământ la care chiar nu te aşteptai. Cred că am spus destule, aşa că o să mă opresc momentan aici, nu înainte de a vă spune, însă, titlul filmului: „Loft”, şi în olandeză, şi în engleză.

The Lincoln Lawyer [2011]

            Acum câteva seri am revăzut un film care mi-a plăcut destul de mult (şi la vremea lui şi acum), deşi nu pot să spun cu exactitate de ce. Spun asta pentru că, la prima vedere (sau, mă rog, prima citire a sinopsis-ului) nu pare a fi cine ştie ce – povestea e originală doar ca subiect propriu-zis, nu şi ca temă, sunt destule capete de afiş, dar nu monştri sacri ai Hollywood-ului şi cu toate astea, filmul ăsta a avut ceva special şi dacă stau să mă gândesc bine, îmi dau seama ce anume, dar nu vreau să intru chiar de acum în detalii. Vă spun doar că o să vorbesc astăzi despre „The Lincoln Lawyer”.

Tinker Tailor Soldier Spy [2011]

 

Dacă vă plac puzzle-urile, integramele şi alte chestii asemănătoare care presupun, într-o formă sau alta, dezlegarea unei ghicitori, atunci filmul despre care o să vorbesc astăzi e perfect din punctul ăsta de vedere, în sensul că aproape tot ce se întâmplă de la început la sfârşit e o mare nebuloasă. E genul de film la care nu ştii la ce să te aştepţi, la care faci speculaţii pentru că nu te poţi abţine şi la care la final, inevitabil, eşti cel puţin uşor surprins, dacă nu şocat de-a binelea. Şi ca să nu o mai lungesc inutil cu introducerea, este vorba despre „Tinker Tailor Soldier Spy”.

Peacock [2010]

             

            De obicei trec cel puţin 12 ore între vizionarea filmului şi scrierea review-ului, dar de data asta au trecut doar 17 min, pe ceas. Ideea acestui micro-preambul e că filmul mi-a plăcut tare mult şi că încerc să scriu cât timp impresiile şi reacţiile sunt încă ultra-proaspete. În altă ordine de idei, se pare că în ultima perioadă eu şi IMDb-ul ne-am sincronizat mai puţin decât de obicei, dat fiind că tocmai ce am văzut un film cotat mult sub nivelul său şi măcar de ar fi singurul sau barem printre puţinele. Dar nu, urmează să mai scriu despre un film subevaluat cât de curând. Până una alta, însă, o să vorbesc despre „Peacock”.

District 9 [2009]

Ieri am revăzut un film care aproape că a ajuns pe locul 1 în topul preferinţelor mele. Spun „aproape” pentru că, deocamdată, nici un alt film nu a reuşit să surclaseze „Brokeback Mountain”, însă filmul despre care vorbesc acum ocupă locul 2 de trei ani încoace, iar faptul că l-am revăzut ieri nu a făcut decât să-mi confirme că poziţia e mai mult decât meritată. Without further ado, I give you:„District 9”.

The Interpreter [2005]

Ultimul film pe care l-am văzut poate fi cu uşurinţă încadrat în categoria politică / afaceri internaţionale / semi-acţiune. Aparţinând şi fiind ultima creaţie a regizorului Sydney Pollack, al cărui nume îmi suna iniţial foarte cunoscut şi despre care am aflat ulterior că s-a ocupat de filme gen „Tootsie” sau „Out of Africa”, filmul despre care vorbesc eu se numeşte „The Interpreter” şi îi are ca protagonişti pe doi grei ai cinematografiei şi anume Nicole Kidman şi Sean Penn, la care se adaugă Catherine Keener (care mie, personal, mi se pare foarte antipatică, deşi e posibil să fie aşa din cauza nenumăratelor roluri dubioase în care am văzut-o până acum).

Premium Rush [2012]

Ştiu, ştiu, încă un film cu Joseph Gordon-Levitt, dar n-am ce face dacă omul chiar joacă bine. Mă rog, filmul în cauză se numeşte „Premium Rush” şi întruchipează ceea ce eu, personal, am numit întotdeauna film de acţiune. Adică urmăriri de maşini (sau în cazul acesta, maşini şi biciclete sau doar biciclete), un plot relativ complex, dar nu suficient de întortocheat încât să alunece în categoria thriller psihologic, câteva împuşcături, dar nu prea multe, ca să nu te ia ameţeala de la atâtea plăgi deschise şi foarte puţin accent pus pe partea sentimentalo-emoţională, care e mai degrabă sugerată subtil decât fluturată în mod ostentativ de către regizor de-a lungul filmului (un anume David Koepp, din ale cărui filme recunosc că nu am mai văzut nimic până acum).

Stay [2005]

            Săptămâna trecută am descoperit un film căruia cred că nu i s-a făcut suficientă reclamă şi a cărui valoare nu este reflectată în mod corespunzător nici de nota de pe IMDb, zic eu. Sau poate că am eu cu totul alte concepţii faţă de restul lumii. Mă rog, filmul cu pricina se numeşte „Stay” şi face parte din categoria filmelor psihologice care într-adevăr te fac să te întrebi ce naiba se întâmplă la fiecare cinci minute. Pe deasupra, actorii îşi fac treaba bine, astfel încât senzaţia de incertitudine este constantă.