Don Jon [2013]

            Aseară am văzut un film cum n-am mai văzut de mult şi partea ciudată e că nici măcar nu pot să spun la ce anume mă refer când spun asta. Poate faptul că subiectul a fost unul deosebit din mai multe puncte de vedere, poate faptul că abordarea a fost un aparte sau poate chiar faptul că protagonistul este şi scenaristul şi regizorul. Oricum, m-a impresionat, m-a făcut să râd, să mă înroşesc, m-a întristat, mi-a stârnit imaginaţia şi toate astea îl fac să fie un film pe care îl recomand cu ardoare. Deci, azi (după mult timp, ştiu) despre „Don Jon”.

Restless [2011]

            După ce ultimele două dăţi am vorbit despre comedii (una romantică şi una get-beget), azi schimbăm macazul şi vorbim despre o dramă, dar dramă în adevăratul sens al cuvântului, întrucât s-ar părea că regizorul Gus Van Sant („responsabil”, printre altele, de „Good Will Hunting” sau „Milk”) a decis să urmeze cu stricteţe reţeta unui film trist de succes. Din nefericire, ideea filmului nu e chiar originală (o să detaliez puţin mai târziu aspectul ăsta), deşi sunt câteva elemente nefolosite până acum şi aspecte neabordate. Ca să închei paragraful introductiv, filmul de azi se numeşte „Restless”.

The Five-Year Engagement [2012]

            Nu mai văzusem de mult timp un film care să se încadreze aproape perfect în categoria „comedie romantică” şi recunosc că îmi era chiar dor să văd o poveste de dragoste cu final fericit şi tot tacâmul. Cu toate astea, filmul despre care o să vorbesc azi, deşi conţine toate elementele-cheie care garantează obţinerea unei romanţe idilice, prezintă, totuşi, telespectatorilor o abordare mult mai realistă şi mai verosimilă, punând accentul pe anumite obstacole ce survin de-a lungul unei relaţii şi pe metodele de a le depăşi. Deci, în regia lui Nicholas Stoller („vinovat” de „Forgetting Sarah Marshall” şi „Get Him to the Greek”), azi despre „The Five-Year Engagement”.

Signs [2008]

           Niciodată n-am fost un mare fan al scurtmetrajelor, poate tocmai din cauza faptului că nu sunt suficient de lungi, iar eu simt nevoia unei poveşti relativ elaborate şi nu doar a unui fragment aruncat, pur şi simplu, în spaţiu. Din acelaşi motiv am preferat întotdeauna romanele nuvelelor şi dacă cumva e vorba de vreo sagă, cu atât mai bine. Ei bine, se pare că în ultima vreme încep să-mi schimb preferinţele, în sensul că am început să acord mai multe şanse „mini-filmelor”, iar cel pe care îl recomand azi se numeşte „Signs”.

 

            Regizat de Patrick Hughes (care mai are la activ două scurtmetraje, un lungmetraj, „Red Hill” şi urmează să regizeze şi „The Expendables 3”), „Signs” este o scurtă povestioară despre singurătate şi despre iubirea care apare în cele mai neaşteptate momente şi din cele mai neaşteptate locuri. Avem două personaje, un el şi o ea (interpretate de Nick Russell şi Kestie Morassi) care se „cunosc” în nişte circumstanţe deosebite şi care nu comunică decât prin mesaje scrise. În fine, mă opresc aici pentru că risc să spun tot. Cert e că în centrul poveştii se află el, cu melancolia şi tristeţea evidente pe chip; de fapt, dat fiind că singurele voci care se aud în film sunt cele ale părinţilor lui înregistrate pe robotul telefonic sau cea a şefului, toate trăirile şi emoţiile sunt redate strict prin mimică şi gestică, ceea ce mi se pare absolut fantastic!

Notă IMDb: 8.0

Notă personală: 7.6

Love and Dance [2009]

(Kochaj i tancz)

 

            Se pare că azi, 2 august, reuşesc, într-un final, să vorbesc despre filmul care încheie triada pe care am menţionat-o acum câteva săptămâni bune, dacă nu mă înşel. Ei bine, filmul care face subiectul recenziei de azi e un film polonez uşurel şi destul de amuzant, genul de film pe care îl prinzi la teve pe vreun post specializat în difuzarea exclusivă de producţii cinematografice şi la care te uiţi în lipsă de altceva mai bun. Oricum, vizionarea lui nu e chiar pierdere de vreme (şi că tot suntem aici, părerea mea e că nota de pe IMDb e prea mică), deşi nici nu pot spune că e un must. În fine, vorbim azi despre „Love and Dance” (pe numele lui original, „Kochaj i tancz”).

Legal Eagles [1986]

            Alaltăieri după-amiază am prins pe HBO un film vechi, dacă i se poate spune aşa, deşi dacă 1986 înseamnă vechi nu ştiu cum am putea să categorisim filmele din perioada interbelică, de exemplu. Mă rog, nu asta era ideea. Ideea e că am văzut un film drăguţ, de genul celor care nu prea se mai fac în ziua de azi, în mare parte pentru că trăim în alte vremuri. Bineînţeles, arta cinematografică nu s-a schimbat în totalitate în ultimii 25 de ani, dar diferenţele sunt vizibile chiar şi pentru neavizaţi (ca mine, aş putea spune). Ca să nu mai lungesc inutil introducerea, o să vorbesc astăzi despre „Legal Eagles”.

Just Married [2003]

           

            Unul dintre ultimele filme pe care le-am văzut recent este o comedie romantică pe care nu o s-o recomand cu foc şi patos, dar despre care pot să vă spun că merită s-o vedeţi, mai ales pentru umorul simplu şi la obiect şi în condiţiile în care nu găsiţi ceva mai bun la care să vă uitaţi, deşi nu aş vrea să vă imaginaţi că filmul despre care o să vorbesc astăzi este chiar praf. Nici nu prea are cum să fie dacă luăm în calcul că regizorul, şi anume Shawn Levy, este acelaşi om care s-a ocupat şi de „Night at the Museum”, „Date Night” sau „Real Steel”. Să revenim, totuşi, la subiectul propoziţiei, adică la „Just Married”.

Friends with Benefits [2011]

            Aseară am revăzut pe HBO Comedy un film pe care la vremea lui l-am aşteptat destul de mult şi despre care, deşi nu pot spune că m-a dat cu totul pe spate şi că n-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea, pot spune în schimb că a fost o punere în scenă plăcută, dezinvoltă şi relativ realistă a unei idei folosite şi răsfolosite de-a lungul timpului în industria cinematografică. În plus, naturaleţea şi chimia dintre protagonişti (ce limbaj de lemn!), precum şi plot-ul foarte bine structurat şi fără găuri estompează senzaţia de deja-vu legată de scenariu, aşa că, la final, nu cred că veţi spune că a fost o pierdere de timp. Vorbim azi despre „Friends with Benefits”.

Silver Linings Playbook [2012]

            Mie Bradley Cooper mi-a plăcut încă de la primul film în care l-am văzut jucând, şi anume „The Hangover”, deşi am realizat ulterior că îl mai văzusem şi în altele, numai că nu l-am remarcat, dat fiind că nu a avut rolul principal. După aia am văzut şi alte filme cu el (cum ar fi „The A-Team” sau „Limitless”) şi mi-a plăcut la fel de mult, însă pot să spun cu certitudine că în filmul pe care l-am văzut aseară a fost „Bradley Cooper cum nu l-ai mai văzut până acum” (cum mi-a spus o colegă de serviciu după ce a văzut şi ea filmul) şi nu pot decât să-i dau dreptate. Fără alte prezentări inutile, vorbim astăzi despre „Silver Linings Playbook”.

You, Me and Dupree [2006]

            Ultima dată când am scris (adică acum o mie de ani, ştiu) am adus vorba despre filme subevaluate, cel puţin de către utilizatorii IMDb-ului, iar astăzi am reuşit să-mi fac puţin timp şi, de ce nu, şi chef, ca să vorbesc puţin despre el. Este vorba despre o comedie romantică, asta pentru a folosi un termen deja consacrat şi oarecum lipsit de sens, care, însă, tratează subiecte mult mai delicate decât majoritatea filmelor din genul ăsta şi, culmea, o face şi într-un mod mult mai haios decât cele mai multe filme încadrate la categoria „comedie”. Vorbim astăzi despre „You, Me and Dupree”.

The Holiday [2006]

             
             Dat fiind că ieri a fost 1 ianuarie, ceea ce înseamnă că cine n-a avut parte de petreceri prelungite şi-a petrecut, probabil, cea mai mare parte a zilei lenevind în pat, făcând şi eu acelaşi lucru (anul ăsta petrecerea mea a fost de o singură noapte) am văzut la HBO un film pe care l-am tot ratat până acum, mai mult sau mai puţin intenţionat. Ieri, însă, nu m-am mai împotrivit destinului şi m-am uitat la el şi culmea, n-a fost rău deloc. Introducing… „The Holiday”!!