Tangled [2010] + Tangled Ever After [2012]

            Săptămâna trecută am revăzut o animaţie care, la vremea ei, mi-a plăcut tare mult. Ce-i drept, fiind fan înfocat animaţii, nu ştiu dacă am avut până acum ocazia să afirm contrariul despre vreo reprezentantă a genului. În fine, filmul despre care vorbim aparţine Disney (fiind, de fapt, al 50-lea lungmetraj) şi este o rescriere a basmului german „Rapunzel” cules de fraţii Grimm. Avem şi o nominalizare la Oscar pentru coloană sonoră (Best Achievement in Music Written for Motion Pictures, Original Song), aşa că, până acum, numai cuvinte de laudă. Ajungem imediat şi la detaliile mai puţin plăcute. Titlul filmului (foarte inspirat, de altfel): „Tangled”.

The Girl [2012]

              După o absenţă relativ semnificativă revin cu un film destul de interesant, zic eu, atât din punct de vedere al subiectului abordat, cât şi în ceea ce priveşte punerea lui în scenă, dacă mi se permite exprimarea. Din nefericire, nota de pe IMDb nu prea reflectă valoarea lui adevărată, sau poate că am eu alt fel de gusturi sau o scară a valorilor cu totul deosebită de a celorlalţi oameni. În fine, divaghez. Filmul despre care o să vorbesc azi e o dramă în adevăratul sens al cuvântului şi se numeşte „The Girl”.

What’s in a Name [2012]

(Le prénom)

 

            Observ că în ultima vreme am făcut slalom serios printre diversele genuri şi nici azi nu mă dezmint; dacă ultima dată am vorbit despre o dramă de război, azi facem un salt la o comedie franţuzească şi când spun asta, mă refer la o comedie tipică Hexagonului, adică una care începe în forţă, la care ajungi să râzi până îţi trosnesc fălcile, care apoi te întristează până aproape de lacrimi şi care, la final, îţi readuce zâmbetul pe buze, parcă subliniind ideea conform căreia totul va fi bine. Iar sunt metaforică. Filmul de azi se numeşte, pe limba lui, „Le prénom” („Prenumele”), iar în engleză, „What’s in a Name”.

The Five-Year Engagement [2012]

            Nu mai văzusem de mult timp un film care să se încadreze aproape perfect în categoria „comedie romantică” şi recunosc că îmi era chiar dor să văd o poveste de dragoste cu final fericit şi tot tacâmul. Cu toate astea, filmul despre care o să vorbesc azi, deşi conţine toate elementele-cheie care garantează obţinerea unei romanţe idilice, prezintă, totuşi, telespectatorilor o abordare mult mai realistă şi mai verosimilă, punând accentul pe anumite obstacole ce survin de-a lungul unei relaţii şi pe metodele de a le depăşi. Deci, în regia lui Nicholas Stoller („vinovat” de „Forgetting Sarah Marshall” şi „Get Him to the Greek”), azi despre „The Five-Year Engagement”.

The Body [2012]

(El Cuerpo)

             Spuneam cândva, demult că îmi plac foarte mult filmele gen puzzle, la care trebuie să fii atent de la primul minut şi până la ultimul ca nu cumva să ratezi vreun detaliu esenţial fără de care n-ai mai înţelege nimic. Ei bine, ultimul astfel de film pe care l-am văzut a fost „Side Effects”, însă aseară am avut inspiraţia de a alege un film care s-a dovedit a fi extraordinar cam din toate punctele de vedere. Filmul despre care o să vorbesc azi mi-a fost recomandat de un bun prieten acum ceva timp şi este tot un film european, însă de data asta spaniol şi se numeşte „The Body” (în varianta originală, „El Cuerpo”).

Like Someone in Love [2012]

            Filmele japoneze sunt ca nişte picturi – nu vezi imaginea de ansamblu, ci doar o frântură, un mănunchi de detalii pe care creatorul decide că eşti vrednic să le priveşti şi, eventual, să le înţelegi. Azi sunt metaforică, aşa că o să merg şi mai departe cu lirismul. Filmele japoneze sunt exact ca poeziile tradiţionale nipone, haiku, în sensul că n-au nici cap, nici coadă, ci doar reprezintă o idee, un concept şi par a fi mai degrabă aforisme decât fraze bine închegate şi legate unele de altele. În fine, o să explic mai pe larg în rândurile următoare ce vreau să spun de fapt; azi vorbim despre „Like Someone in Love”.

Brickleberry [2012 - ]

             
               Review-ul de azi este dedicat (exclusiv, aş zice eu) celor cărora le plac glumele macabre, fără perdea sau de-a dreptul oripilante. Ştiţi voi, genul de umor care nu e deloc uşor de digerat, dar care pare să câştige din ce în ce mai mulţi „adepţi”. În fine, serialul ăsta – că despre un serial de desene animate e vorba – e un fel de „South Park” şi nu prea (aici protagoniştii sunt adulţi, nu copii), un fel de „Neighbors from Hell” sau „Family Guy” şi nu prea (în centrul acţiunii nu se află o familie), poate un fel de „Ugly Americans”, dacă vreţi. Mă rog, ca să nu lungesc prea mult introducerea, serialul în cauză se numeşte „Brickleberry”.

Blue-Eyed Butcher [2012]

            Nu ştiu cum se face, dar în ultima perioadă am văzut mai multe filme (mai exact, trei) şi am şi descoperit un serial interesant, ceea ce a dus la intense dezbateri mentale în ultimele câteva zile pentru a stabili ordinea în care o să vorbesc despre descoperirile mele. În mod surprinzător, am ales să vorbesc despre cel mai slab dintre cele trei filme, în mare parte pentru că filmele care încearcă din răsputeri să fie bune (adică să copieze reţeta unor filme de succes şi să o aplice fără absolut nicio garanţie că rezultatul va fi cel scontat) devin amuzante în eforturile lor de a fi profi. În fine, nu vreau să mai pierd vremea inutil, aşa că o să trec direct la filmul în cauză, care se intitulează „Blue-Eyed Butcher”.

The Amazing Spider-Man [2012]

            Astăzi o să vorbesc despre un film care a avut parte de cronici atât pozitive cât şi negative şi despre care eu însămi am auzit atât lucruri bune cât şi rele. În spiritul justeţii opiniilor personale m-am gândit să văd chiar eu despre ce-i vorba şi nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că filmul nu e deloc un fiasco. Dimpotrivă, dat fiind faptul că e vorba despre o altă adaptare a aceleiaşi poveşti (mă rog, comic book), aş îndrăzni să spun că varianta asta a lui Marc Webb (cel care a regizat şi „500 Days of Summer”) e mai bună decât cea a lui Sam Raimi (şi o spun cu riscul de a cauza nemulţumire în rândul fanilor acestuia din urmă; mă rog, fiecare cu părerile lui). Ca să nu mai lungesc intro-ul ăsta degeaba, subiectul zilei de azi este „The Amazing Spider-Man”.

Upside Down [2012]

            Acum două seri am văzut un film pe care mă chinuiam de ceva vreme să-mi fac timp să-l văd, în ciuda unei cronici mai mult negative decât pozitive primite din partea unui prieten foarte bun (care este şi co-fondatorul şi proof reader-ul acestui blog). Mă rog, am zis să văd cu ochii mei despre ce e vorba şi, din nefericire, am ajuns cam la aceeaşi concluzie: potenţial cât cuprinde, consistenţă mai deloc. O să discut mai larg propoziţia asta cu tentă de verdict, dar mai întâi o să vă spun despre ce film e vorba: „Upside Down”.

Silver Linings Playbook [2012]

            Mie Bradley Cooper mi-a plăcut încă de la primul film în care l-am văzut jucând, şi anume „The Hangover”, deşi am realizat ulterior că îl mai văzusem şi în altele, numai că nu l-am remarcat, dat fiind că nu a avut rolul principal. După aia am văzut şi alte filme cu el (cum ar fi „The A-Team” sau „Limitless”) şi mi-a plăcut la fel de mult, însă pot să spun cu certitudine că în filmul pe care l-am văzut aseară a fost „Bradley Cooper cum nu l-ai mai văzut până acum” (cum mi-a spus o colegă de serviciu după ce a văzut şi ea filmul) şi nu pot decât să-i dau dreptate. Fără alte prezentări inutile, vorbim astăzi despre „Silver Linings Playbook”.

Hotel Transylvania [2012]

 

            Tot din categoria „animaţie” face parte şi următorul film, deşi mărturisesc că l-am aşteptat cu multă nerăbdare şi că reacţia mea de la final nu a fost una prea pozitivă. Poate că, pe undeva, mă aşteptam ca marele Genndy Tartakovsky (cel „responsabil” de „Dexter’s Laboratory” şi „Powerpuff Girls”, fără echivoc desenele mele preferate) să facă o animaţie mult mai bună decât ce-a ieşit. Unde mai pui că, din nefericire, se vede că nu aparţine nici Disney, nici Pixar, nici Dreamworks... Mă rog, să trecem la treabă şi vorbim azi despre „Hotel Transylvania”.

ParaNorman [2012]

           Undeva pe la jumătatea anului trecut mi-am făcut o listă specială cu filme de văzut care includea, de fapt, doar animaţii şi printre ele se afla una pe care recunosc că nu am avut prea mare tragere de inimă s-o văd, în mare parte datorită graficii diferite, în sensul că personajele chiar sunt desenate altfel pentru a li se scoate în evidenţă o anumită trăsătură. Oricum, deşi nu pot spune că m-a dat pe spate filmul, nici nu pot spune că m-a dezamăgit, aşa că, până la urmă, îl recomand. Mă refer la „ParaNorman”.

The Hunger Games [2012]

            Nu-mi amintesc când am văzut ultima dată un film cu adevărat palpitant, unul care să mă ţină tensionată de la început la sfârşit şi care să mă facă să fiu frustrată la fiecare cinci minute.  Jur că, la un moment dat, aveam o stare de irascibilitate de îmi venea să arunc monitorul pe geam. Mă rog, scopul acestui mic preambul este să demonstreze că încă mai există filme care să suscite reacţii autentice din partea publicului. Despre cel despre care vorbesc eu am auzit diverse înainte de a-l vedea, şi de bine, şi de rău, dar sincer nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult. Şi este vorba despre “The Hunger Games”.

Premium Rush [2012]

Ştiu, ştiu, încă un film cu Joseph Gordon-Levitt, dar n-am ce face dacă omul chiar joacă bine. Mă rog, filmul în cauză se numeşte „Premium Rush” şi întruchipează ceea ce eu, personal, am numit întotdeauna film de acţiune. Adică urmăriri de maşini (sau în cazul acesta, maşini şi biciclete sau doar biciclete), un plot relativ complex, dar nu suficient de întortocheat încât să alunece în categoria thriller psihologic, câteva împuşcături, dar nu prea multe, ca să nu te ia ameţeala de la atâtea plăgi deschise şi foarte puţin accent pus pe partea sentimentalo-emoţională, care e mai degrabă sugerată subtil decât fluturată în mod ostentativ de către regizor de-a lungul filmului (un anume David Koepp, din ale cărui filme recunosc că nu am mai văzut nimic până acum).

Looper [2012]

         Am văzut şi eu „Looper”, destul de repede faţă de data la care a fost lansat (28 septembrie anul curent în SUA, conform marelui IMDb), însă nu suficient de repede, dat fiind că auzisem despre el de la diverşi oameni, începând cu colegii de muncă şi terminând cu Ray William Johnson. Eh, în căutare de un film de acţiune, cu urmăriri de maşini şi împuşcături, am ajuns la el. Şi culmea, mi-a plăcut. Tare mult, aş zice. Începând cu cast-ul.