Limitless [2011]

            Alaltăseară am revăzut „Limitless”, un film pe care l-am văzut la vremea lui şi pe care am simţit nevoia să-l revăd şi nu doar pentru că-mi place cum joacă Bradley Cooper, ci şi din o sumedenie de alte motive pe care o să le menţionez cât de curând. Cert e că mi s-a părut o poveste deosebită, originală, cu un scenariu foarte complex şi foarte bine pus la punct şi cu o punere în scenă absolut genială (din nou, revin imediat cu detalii mai specifice), ceea ce mă face să-i acord regizorului Neil Burger o mare bilă albă. Paranteză, Neil Burger s-a ocupat şi de „The Illusionist”, ceea ce cred că spune foarte multe. În fine, să intrăm în detalii.

Meet Joe Black [1998]

            Mai am două filme despre care vreau să vorbesc şi ajung la zi; din nefericire, niciunul din ele nu e nou, dar ambele merită văzute, mai ales cel despre care o să vorbesc azi, un film destul de îndrăzneţ ca idee, dar uşor de digerat din punct de vedere al abordării. În plus, de notat că regizorul (un anume Martin Brest de care recunosc că n-am mai auzit până acum) este responsabil şi de alte filme de succes cum ar fi „Scent of a Woman” sau „Midnight Run” (deşi tot lui îi aparţine eşecul care se numeşte „Gigli”). În fine, azi despre „Meet Joe Black”.

Tinker Tailor Soldier Spy [2011]

 

Dacă vă plac puzzle-urile, integramele şi alte chestii asemănătoare care presupun, într-o formă sau alta, dezlegarea unei ghicitori, atunci filmul despre care o să vorbesc astăzi e perfect din punctul ăsta de vedere, în sensul că aproape tot ce se întâmplă de la început la sfârşit e o mare nebuloasă. E genul de film la care nu ştii la ce să te aştepţi, la care faci speculaţii pentru că nu te poţi abţine şi la care la final, inevitabil, eşti cel puţin uşor surprins, dacă nu şocat de-a binelea. Şi ca să nu o mai lungesc inutil cu introducerea, este vorba despre „Tinker Tailor Soldier Spy”.

Red Riding Hood [2011]

            Azi o să vorbesc despre un film pe care l-am revăzut de curând şi despre care am foarte multe de spus încât sunt convinsă că o să omit diverse detalii pe parcurs. Mă rog, o să încep cu faptul că este, probabil, cel mai subevaluat film din toate cele pe care le-am prezentat până acum şi sunt aproape convinsă că ştiu de ce: nota de pe IMDb este stabilită în funcţie de voturile user-ilor, iar cum de regia filmului s-a ocupat Catherine Hardwicke, cea care a regizat şi primul film din seria „Twilight” (şi singurul cu adevărat bun din serie, de altfel), este explicabil de ce nota este atât de mică (prejudecăţile astea or să ne omoare pe toţi într-o zi!). În altă ordine de idei, este un film încadrat tot la categoria horror, deşi dacă m-am uitat eu la el, e clar că nu e atât de înfricoşător. Şi ca să trec odată la subiect, o să vorbesc despre „Red Riding Hood”.

The Interpreter [2005]

Ultimul film pe care l-am văzut poate fi cu uşurinţă încadrat în categoria politică / afaceri internaţionale / semi-acţiune. Aparţinând şi fiind ultima creaţie a regizorului Sydney Pollack, al cărui nume îmi suna iniţial foarte cunoscut şi despre care am aflat ulterior că s-a ocupat de filme gen „Tootsie” sau „Out of Africa”, filmul despre care vorbesc eu se numeşte „The Interpreter” şi îi are ca protagonişti pe doi grei ai cinematografiei şi anume Nicole Kidman şi Sean Penn, la care se adaugă Catherine Keener (care mie, personal, mi se pare foarte antipatică, deşi e posibil să fie aşa din cauza nenumăratelor roluri dubioase în care am văzut-o până acum).

Stay [2005]

            Săptămâna trecută am descoperit un film căruia cred că nu i s-a făcut suficientă reclamă şi a cărui valoare nu este reflectată în mod corespunzător nici de nota de pe IMDb, zic eu. Sau poate că am eu cu totul alte concepţii faţă de restul lumii. Mă rog, filmul cu pricina se numeşte „Stay” şi face parte din categoria filmelor psihologice care într-adevăr te fac să te întrebi ce naiba se întâmplă la fiecare cinci minute. Pe deasupra, actorii îşi fac treaba bine, astfel încât senzaţia de incertitudine este constantă.