NEWSFLASH: Nouă animaţie de la Disney!

            Dragi iubitori de animaţii (ca şi mine, de altfel), Disney vine cu o veste bună: o nouă animaţie intitulată „Frozen”, care urmează a fi lansată în cinematografele de peste ocean pe 6 decembrie.

            Regia le aparţine lui Chris Buck ( care s-a mai ocupat de „Surf’s Up” şi de „Tarzan”) şi lui Jennifer Lee (scenariul pentru „Wreck-It Ralph”, una din cele mai originale animaţii ever!), iar pe fundal putem auzi vocile lui Kristen Bell („Forgetting Sarah Marshall”şi cu asta cred că am zis tot), Alan Tudyk, Idina Menzel şi Chris Williams, printre alţii.

            Cât despre poveste, se pare că se vrea a fi o rescriere a basmului „Crăiasa Zăpezii” de Hans Christian Andersen, cu o abordare cu totul nouă, mai puţin dramatică, mai amuzantă şi pe un ton jovial, caracteristic sărbătorilor de iarnă. Vă las trailer-ul ca să hotărâţi singuri dacă animaţia asta merită aşteptată sau nu.

Transformers [2007]

                
             Pentru mine „Transformers” (primul din serie) face parte din categoria de filme pe care aş putea să le revăd la nesfârşit, eventual să-i dau play imediat ce se termină end credits-urile şi asta doar pentru că a fost foarte bine gândit şi foarte bine făcut (spre deosebire de „Transformers: Dark of the Moon”, aş zice eu, a cărui poveste mi s-a părut cam tărăgănată şi cam lipsită de consistenţă). Ei bine, acum vreo două săptămâni, cred, l-am revăzut pentru a patra sau a cincea oară şi pot să spun cu certitudine că mi-a plăcut la fel de mult ca prima dată şi că, deşi ştiu povestea pe de rost, mi-a făcut plăcere s-o revăd şi să râd la (aceleaşi) glume.

Pacific Rim [2013]

            Ultima dată când am prezentat un film am menţionat că aş mai avea două despre care vreau să vorbesc şi că încerc să păstrez ordinea cronologică în care le-am văzut. Ei bine, am ajuns la concluzia că filmul pe care am de gând să îl recomand azi merită cu vârf şi îndesat să treacă în faţa celorlalte două, mai ales că este unul pe care eu (la fel ca mulţi alţi cinefili, de altfel, şi fani ai lui Guillermo del Toro) îl aşteptăm de cel puţin jumătate de an, dacă nu mai mult. Mă gândesc că simpla menţionare a marelui del Toro, cel care m-a făcut să am coşmaruri cu creatura aia dubioasă din „Pan’s Labyrinth” (aia care îşi ţinea globii oculari în palme) v-a făcut să ghiciţi repede despre ce o să fie vorba în review-ul de azi: „Pacific Rim”.

A Knight’s Tale [2001]

            Aseară am văzut un film despre care mi se povestise pe scurt în avans şi pe care recunosc că mi-a plăcut tare mult să-l văd, în mare parte datorită genului („film de capă şi spadă”, să zicem, într-o adaptare uşor nefericită a sintagmei rezervată exclusiv operelor literare), dar şi unei combinaţii inedite şi ingenioase de aspecte, printre care şi ideea de (semi-)parodie, pusă în aplicare într-un mod suficient de subtil astfel încât filmul să nu devină de-a dreptul ridicol, dar suficient de vizibil încât să te plesnească râsul cam la fiecare câteva minute. Mă rog, ca să scurtez preambulul ăsta, o să vorbesc azi despre „A Knight’s Tale”.

Chicken Little [2005]

  

            Promit că nu mă reprofilez exclusiv pe animaţii, deşi genul ăsta e unul dintre preferatele mele şi la care fac cele mai puţine nazuri atunci când vine vorba de alegerea unui film de vizionat. Pe de altă parte, se pare că mă orientez încet-încet spre filmele pe care eu le consider (mult) subevaluate de către utilizatorii IMDb, aşa încât o să ajung să devin un justiţiar al filmelor neînţelese. În altă ordine de idei, animaţia despre care o să vorbesc astăzi este deosebită de suratele ei din cadrul aceluiaşi gen din foarte multe puncte de vedere, dar aparent, asta n-a fost de ajuns nici ca să merite o notă peste 6. Şi ca să trec la subiect, o să vorbesc despre „Chicken Little”.

Ronal the Barbarian [2011]

(Ronal Barbaren)
 

            Din seria „filme recomandate de către diverşi oameni” face parte şi următorul, despre care mă tot chinui să vorbesc de ceva timp încoace, în sensul că au trecut cel puţin 2 săptămâni de când l-am văzut. Nu ştiu să spun concret ce m-a reţinut până acum (în niciun caz lenea sau lipsa de chef), dar azi îmi fac timp să recomand şi eu la rândul meu o animaţie daneză foarte reuşită, poate una dintre puţinele cu adevărat reuşite de la „Ice Age” (primul), „Madagascar” (tot primul) sau „Finding Nemo” încoace. Mă rog, filmul în cauză, după cum vă veţi da seama rapid datorită titlului, este o semi-parodie a multor filme fantastice cu eroi şi călătorii iniţiatice, mai ales „Conan the Barbarian” şi „Lord of the Rings”. Ca să nu mai lungesc suspansul, este vorba despre „Ronal the Barbarian”.

ParaNorman [2012]

           Undeva pe la jumătatea anului trecut mi-am făcut o listă specială cu filme de văzut care includea, de fapt, doar animaţii şi printre ele se afla una pe care recunosc că nu am avut prea mare tragere de inimă s-o văd, în mare parte datorită graficii diferite, în sensul că personajele chiar sunt desenate altfel pentru a li se scoate în evidenţă o anumită trăsătură. Oricum, deşi nu pot spune că m-a dat pe spate filmul, nici nu pot spune că m-a dezamăgit, aşa că, până la urmă, îl recomand. Mă refer la „ParaNorman”.

The Hunger Games [2012]

            Nu-mi amintesc când am văzut ultima dată un film cu adevărat palpitant, unul care să mă ţină tensionată de la început la sfârşit şi care să mă facă să fiu frustrată la fiecare cinci minute.  Jur că, la un moment dat, aveam o stare de irascibilitate de îmi venea să arunc monitorul pe geam. Mă rog, scopul acestui mic preambul este să demonstreze că încă mai există filme care să suscite reacţii autentice din partea publicului. Despre cel despre care vorbesc eu am auzit diverse înainte de a-l vedea, şi de bine, şi de rău, dar sincer nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult. Şi este vorba despre “The Hunger Games”.

Sky High [2005]

            Azi, în timp ce beam o cafea într-unul din minunatele baruri din oraşul meu natal, am observat că la teveu era un film pe care eu l-am văzut mai demult în lipsă de altceva şi către care mi-au tot fugit ochii. Recunosc că am ajuns acasă şi m-am uitat la el până la capăt. Ca să nu mai lungesc suspansul, este vorba de „Sky High”, un film american tipic cu 100% clişee, dar care e amuzant, totuşi, datorită ideii sale principale: un liceu pentru adolescenţi cu superputeri, care îi pregăteşte pentru a deveni eroi sau parteneri (echivalent oarecum nefericit pentru „sidekick”).