Eden Lake [2008]


 
             În caz că n-am fost destul de clară până acum, o mai spun o dată: eu şi filmele de groază nu ne înţelegem prea bine (a se citi „deloc”), cu mici excepţii, evident, cum ar fi „Constantine”. Ei bine, unul din ultimele filme pe care le-am văzut se încadrează în genul horror şi spun sincer că încă mă bântuie anumite imagini care par a mi se fi întipărit (prea) bine în minte. Filmul despre care o să vorbesc azi face parte din categoria „excursie transformată în Iad pe pământ”, însă fiindcă e britanic şi nu american, e şi mai sumbru şi o să vă explic imediat de ce. Până una alta, subiectul discuţiei este „Eden Lake”.

 
            Din nefericire, o să trec destul repede prin paragraful dedicat (ca întotdeauna) cast-ului pentru că nu prea am pe cine menţiona, în afară de Kelly Reilly (pe care eu am văzut-o în „Sherlock Holmes”, ambele, în „Pride & Prejudice”, varianta din 2005 şi în „Me and Orson Welles”), Michael Fassbender (printre altele, „Inglourious Basterds”, „A Dangerous Method” şi „300”) şi Jack O’Connell (pe care eu îl ştiu din „Skins”, un serial britanic despre adolescenţi şi multiplele lor probleme).

            Şi acum să discutăm despre povestea propriu-zisă. Un cuplu, Jenny şi Steve, decide să-şi petreacă week-end-ul undeva, departe de civilizaţie, într-o pădurice de lângă un orăşel, lângă un lac… Mă rog, aţi înţeles voi, toate elementele necesare unui astfel de film sunt prezente. Ei bine, cei doi sunt şicanaţi de un grup de adolescenţi şi ajung până la urmă să fie hăituiţi de aceştia din urmă, mai ales după ce Steve omoară accidental rottweiler-ul lui Brett, liderul grupului de puştani mai mult decât teribilişti. Evident, evenimentele escaladează până la cote inimaginabile, iar finalul filmului este deopotrivă frustrant, şocant şi nespus de trist.

            Am menţionat la început că filmul e britanic şi nu am spus-o degeaba: există diferenţe vizibile între el şi omoloagele lui de la Hollywood. În primul rând, atmosfera filmului e tensionată încă de la început, chiar dacă „vânătoarea” propriu-zisă începe abia după vreo 25 de minute. În al doilea rând, succesiunea de evenimente nu e deloc previzibilă şi, chiar dacă ideea filmului a mai fost pusă în scenă de un milion de ori până acum şi va mai fi pusă în scenă şi de acum încolo, înşiruirea parcă nesfârşită de întâmplări şi intercalarea unor elemente al căror rol e să sporească şi mai mult tensiunea compensează cu vârf şi îndesat lipsa de originalitate a ideii de bază a scenariului. În al treilea rând, eu consider că filmul e cu atât mai şocant cu cât, în afară de Steve şi Jenny, 90% din film e „ocupat” de o gaşcă de adolescenţi cu mari probleme psihice, în special liderul lor autoproclamat. Sper că v-am oferit suficiente motive să vă uitaţi la film, pentru că e neapărat DE VĂZUT !! :)


OBSERVAŢII

Notă IMDb: 6.9
Notă personală: 7.3
Cast: Probabil cele mai complexe personaje sunt Jenny şi Brett, iar actorii le-au jucat excelent, dacă nu chiar impecabil. Ea a ştiut să redea cu acurateţe forţa şi curajul care vin din interior în momente de panică maximă, iar el a redat perfect tipologia puştiului psihopat care va ajunge în viitorul apropiat criminal în serie.
Plot: Lăsând la o parte tot ce v-am spus până acum despre poveste, asul din mânecă al filmului este clar finalul. Nu vreau să dau vreun spoiler din greşeală, dar vă garantez că, indiferent la ce vă aşteptaţi sau ce vă imaginaţi că o să se întâmple, finalul o să vă surprindă şi o să vă facă să empatizaţi cu personajele poate mai mult decât aţi făcut-o vreodată până acum.
Imagine: Ştiu că filmele din categoria „The Blair Witch Project” – mockumentary sau pseudo-documentar – sunt făcute aşa tocmai ca să pară mai realiste, dar eu cred că efectul nu e întotdeauna cel scontat. Nu este şi cazul filmului ăstuia; în schimb, cadrele, tranziţiile, lumina, toate sunt gândite până la ultimul detaliu, ceea ce adaugă încă o bilă albă filmului şi un plus de autenticitate poveştii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu