Breaking Bad [2008 - ]

            Din nefericire, eu am „talentul” de a descoperi diverse chestii cu întârziere şi este şi cazul serialului despre care o să vorbesc azi. Spun cu întârziere nu raportându-mă la anul 2008, în care a ieşit episodul pilot, ci la anul 2012, de-a lungul căruia mai mulţi prieteni de-ai mei au început să-l urmărească şi să mi-l recomande, care mai de care cu mai multă înflăcărare. Ei bine, circumstanţele n-au fost în favoarea mea şi nu am reuşit să văd primul episod decât acum puţin timp, dar pot să vă spun că serialul m-a prins şi că am de gând să-l văd până la capăt cât de curând. Tocmai am terminat sezonul 1 (staţi liniştiţi că n-are decât 7 episoade a câte 48 de minute, aproximativ) şi am ajuns la concluzia că e cazul să-l recomand şi eu la rândul meu celor la fel de „întârziaţi” ca mine. Pe scurt, vorbim azi despre „Breaking Bad”.

Dinner for Schmucks [2010]

 

            Dacă vă aduceţi aminte, când am vorbit despre „The Hunger Games” am spus că face parte din categoria filmelor care îţi trezesc emoţii atât de puternice şi atât de variate, dintre care cea mai puternică e furia. Ei bine, filmul despre care o să vorbesc azi face parte din aceeaşi categorie. Ce-i drept, cuvântul „furie” e cam dur, aşa că o să folosesc un termen mai blând: „enervare”. Ultimul film pe care l-am văzut a reuşit să-mi creeze o stare de nervozitate direcţionată către personajele principale, ceea ce aş spune eu că e mai degrabă un lucru bun decât unul rău, dar nu o să intru în detalii chiar de acum. Deci, filmul de azi se numeşte „Dinner for Schmucks”.

A Knight’s Tale [2001]

            Aseară am văzut un film despre care mi se povestise pe scurt în avans şi pe care recunosc că mi-a plăcut tare mult să-l văd, în mare parte datorită genului („film de capă şi spadă”, să zicem, într-o adaptare uşor nefericită a sintagmei rezervată exclusiv operelor literare), dar şi unei combinaţii inedite şi ingenioase de aspecte, printre care şi ideea de (semi-)parodie, pusă în aplicare într-un mod suficient de subtil astfel încât filmul să nu devină de-a dreptul ridicol, dar suficient de vizibil încât să te plesnească râsul cam la fiecare câteva minute. Mă rog, ca să scurtez preambulul ăsta, o să vorbesc azi despre „A Knight’s Tale”.