Blue-Eyed Butcher [2012]

            Nu ştiu cum se face, dar în ultima perioadă am văzut mai multe filme (mai exact, trei) şi am şi descoperit un serial interesant, ceea ce a dus la intense dezbateri mentale în ultimele câteva zile pentru a stabili ordinea în care o să vorbesc despre descoperirile mele. În mod surprinzător, am ales să vorbesc despre cel mai slab dintre cele trei filme, în mare parte pentru că filmele care încearcă din răsputeri să fie bune (adică să copieze reţeta unor filme de succes şi să o aplice fără absolut nicio garanţie că rezultatul va fi cel scontat) devin amuzante în eforturile lor de a fi profi. În fine, nu vreau să mai pierd vremea inutil, aşa că o să trec direct la filmul în cauză, care se intitulează „Blue-Eyed Butcher”.

            Cu ce să încep? Păi, în primul rând, cu titlul, care mie mi se pare de o caraghioşenie incredibilă. Mă gândesc că s-a urmărit obţinerea unui oximoron cu efect dramatic, dar sintagma „măcelar cu ochi albaştri”, deşi redă fidel ideea de bază a filmului, stă mai slăbuţ cu dramatismul – pe care eu nu prea l-am văzut deloc în film, dar mă rog. O fi existat el în povestea reală din care s-a inspirat scenaristul, însă ce-a ieşit pe camerele de filmat e cu totul pe lângă. Mă rog, încep să divaghez, aşa că o să trec la cast, care, din nefericire, e plin de iluştri anonimi. În afară de Lisa Edelstein (dr. Cuddy din „House M.D.”), care nici ea nu prea intră în rândul actriţelor de mâna întâi, nu am pe cine menţiona, aşa că o să mă rezum doar la personajele principale, jucate de Sara Paxton (care a jucat şi în „The Last House on the Left”) şi Justin Bruening (care, aparent, e actor de telenovele americane, cum ar fi „All My Children”).

            Bun, am terminat cu cast-ul, am „tăvălit” şi titlul, şi lipsa de dramatism a filmului, acum să trecem la poveste. Aşa cum am mai zis, filmul e inspirat dintr-un caz real, însă atât regizorul, cât şi scenariştii au omis într-un mod foarte convenabil anumite aspecte care poate ar schimba atitudinea telespectatorilor faţă de ceea ce se întâmplă în faţa ochilor lor, cum ar fi unele detalii din trecutul lui Susan Wright, cea care a primit supranumele de „măcelarul cu ochi albaştri” pentru că şi-a legat soţul de pat, l-a înjunghiat de 193 de ori cu două cuţite diferite şi apoi l-a îngropat în curtea din spatele casei. Filmul prezintă procesul în urma căruia ea a fost condamnată la 25 de ani de închisoare, având intercalate flashback-uri care descriu modul în care cei doi s-au cunoscut, cum au ajuns să se căsătorească şi cum arăta viaţa lor familială.

            Ţin să spun că tehnica asta a plot-ului întrerupt şi non-cronologic este unul din puţinele plusuri ale filmului, împreună cu cadrele dinainte, din timpul şi de după comiterea crimei. În rest, actorii fac exces de zel şi de patos, vizibil în mimica exagerată şi în plânsul nesfârşit al protagonistei. Plot-ul în sine pare să nu aibă consistenţă şi nici continuitate; ai senzaţia că e un colaj infinit de scene care nu au neapărat legătură unele cu altele şi deşi întreaga distracţie ţine 85 de minute, garantez că după maxim 30 începi să-ţi pierzi interesul, dacă nu cumva mai devreme. Cu alte cuvinte, dacă vă arde de o punere în scenă insipidă, incoloră şi inodoră, filmul ăsta e exact ce vă trebuie, dar cum ştiu că nimeni nu-şi doreşte să piardă timpul aşa, MAI BINE NU !! :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 5.3

Notă personală: 4.2

Plot: Poate că în viziunea altui regizor sau a altui scenarist nu s-ar fi ales praful de toată povestea asta. Pe de altă parte, filmul ar trebui să fie o lecţie pentru toţi cineaştii: nu orice caz real poate fi transpus într-un film de succes şi, mai mult decât atât, nu toate cazurile reale merită „onoarea” asta.

Cast: Stau şi mă întreb dacă jocul altor actori ar mai fi redus din dezastrul creat de Sara Paxton şi restul colegilor ei. Poate că da, poate că nu, dar cert e că excesul de emoţii şi trăiri, împreună cu o mimică nepotrivită şi o tonalitate a vocii mult prea ştearsă creează o combinaţie total nefericită.