Amen. [2002]

            Azi schimbăm iar macazul într-un mod relativ drastic şi trecem de la o dramă cu un subiect trist şi realist (cancerul, boala care nu te iartă, ca să mă exprim metaforic) la un film despre răzbel. Tot o dramă, ce-i drept, numai că prezentată într-un mod mai subtil şi mai elegant. Şi să nu vă imaginaţi că dacă am zis că e un film despre război o să vedeţi prea multe scene de luptă, gloanţe, obuze, grenade şi altele asemenea. Dimpotrivă, filmul acesta tratează Holocaustul – şi înainte să vă crizaţi, nu, n-o să vedeţi nicio cameră de gazare (cel puţin, nu interiorul ei), nici un lagăr prezentat cu prea multe detalii şi nici prea mulţi evrei în zeghe. În fine, intru în prea multe detalii mult prea devreme. Titlul filmului despre care vorbim azi este „Amen.”.

Pineapple Express [2008]

            Dacă ultimul film despre care am vorbit a fost o comedie romantică, azi vorbim despre o comedie în toată regula, una pe care am văzut-o de cel puţin trei ori şi pe care recunosc că aş vedea-o oricând, fără a se diminua, însă, cantitatea de amuzament obţinută de pe urma vizionării ei. În fine. Filmul de azi combină cu succes elementele necesare unei comedii excelente şi aş zice eu că, alături de „Superbad” şi „The Hangover” (prima parte, evident), formează Triada celor mai bune comedii din ultimii cinci ani (să mi se taie capul dacă greşesc!). Deci, ca să nu mai lungesc introducerea asta degeaba, azi o să vorbesc despre „Pineapple Express”.

Red 2 [2013]

              

           Dacă până în momentul de faţă n-aţi văzut „RED”, faceţi bine şi uitaţi-vă la el cât mai repede, pentru că sequel-ul lui, adică filmul despre care o să scriu azi, este absolut genial şi îl recomand din toată inima! Poate că par prea frenetică, dar credeţi-mă, filmul merită nivelul ăsta frenezie din toate punctele de vedere şi luând în calcul toate aspectele, de la scenariu până la imagine, de la jocul actoricesc la coloană sonoră şi, mai ales, de la cast la diferitele tipuri de umor. În fine, pe scurt, vorbim azi despre „Red 2”.

Breaking Bad [2008 - ]

            Din nefericire, eu am „talentul” de a descoperi diverse chestii cu întârziere şi este şi cazul serialului despre care o să vorbesc azi. Spun cu întârziere nu raportându-mă la anul 2008, în care a ieşit episodul pilot, ci la anul 2012, de-a lungul căruia mai mulţi prieteni de-ai mei au început să-l urmărească şi să mi-l recomande, care mai de care cu mai multă înflăcărare. Ei bine, circumstanţele n-au fost în favoarea mea şi nu am reuşit să văd primul episod decât acum puţin timp, dar pot să vă spun că serialul m-a prins şi că am de gând să-l văd până la capăt cât de curând. Tocmai am terminat sezonul 1 (staţi liniştiţi că n-are decât 7 episoade a câte 48 de minute, aproximativ) şi am ajuns la concluzia că e cazul să-l recomand şi eu la rândul meu celor la fel de „întârziaţi” ca mine. Pe scurt, vorbim azi despre „Breaking Bad”.

Side Effects [2013]

              Acum ceva timp am văzut un film regizat de Steven Soderbergh şi pentru că nu am fost prea impresionată, am ajuns la concluzia (eronată!) că omul nu e pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Ei bine, m-am înşelat şi spun asta nu doar pentru că filmul despre care o să vorbesc azi (şi care îi aparţine lui Soderbergh, evident) este absolut genial ci şi pentru că, uitându-mă pe IMDb, am observat că printre „creaţiile” regizorului se află şi numeroase alte filme care mi-au plăcut, printre care „Traffic”, „The Limey”, „Out of Sight”, toată seria „Ocean” şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, retrag tot ce am spus rău despre Steven Soderbergh vreodată, rezervându-mi, totuşi, dreptul de a spune că a mai dat şi buleli (cel puţin, aşa consider eu) şi o să vorbesc azi despre unul din filmele lui mai mult decât reuşite, şi anume „Side Effects”.

Blue-Eyed Butcher [2012]

            Nu ştiu cum se face, dar în ultima perioadă am văzut mai multe filme (mai exact, trei) şi am şi descoperit un serial interesant, ceea ce a dus la intense dezbateri mentale în ultimele câteva zile pentru a stabili ordinea în care o să vorbesc despre descoperirile mele. În mod surprinzător, am ales să vorbesc despre cel mai slab dintre cele trei filme, în mare parte pentru că filmele care încearcă din răsputeri să fie bune (adică să copieze reţeta unor filme de succes şi să o aplice fără absolut nicio garanţie că rezultatul va fi cel scontat) devin amuzante în eforturile lor de a fi profi. În fine, nu vreau să mai pierd vremea inutil, aşa că o să trec direct la filmul în cauză, care se intitulează „Blue-Eyed Butcher”.

Gangster Squad [2013]

   
            După numeroase tentative de-a lungul ultimei luni am reuşit şi eu aseară să văd, într-un final, un film cu un subiect mai puţin abordat în ultima vreme. Sper să nu greşesc cu afirmaţia asta şi dacă da, o să spun că abordarea în sine a fost relativ diferită, în sensul că regizorul Ruben Fleischer (cel care s-a „ocupat” şi de „Zombieland” şi „30 Minutes or Less”) a decis ca într-un film cu gangsteri în care acţiunea se petrece în anul 1949 să facă uz şi de puţin umor ca să mai reducă din tonul uşor sumbru caracteristic epocii postbelice în S.U.A. Dacă vă gândiţi că umorul nu-şi are locul într-un film cu mafioţi şi împuşcături, vă spun de pe acum că dozele nu sunt exagerate. Mă rog, pe scurt, o să vorbesc astăzi despre „Gangster Squad”.

The Steam Experiment [2009]

              
             Pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că IMDb-ul fie începe să se ducă de râpă, fie începe să devină populat de oameni cu gusturi cel puţin îndoielnice şi nu de cinefili care îşi doresc şi altceva la un film în afară de CGI, explozii şi împuşcături. Mă rog, devin prea vehementă şi nu asta e ideea recenziei ăsteia. Astăzi o să vorbesc despre un film mult subevaluat (sau poate am eu gusturi îndoielnice, cine ştie), un film care m-a făcut să văd anumiţi actori în altă lumină şi pe care încă îl dezbat în mintea mea, mai ales că finalul e total neaşteptat. Deci, vorbesc astăzi despre „The Steam Experiment”.

Loft [2010]

 

            Acum două seri am văzut pe HBO sau pe Cinemax (nu că ar fi foarte relevant unde anume) un alt film european care mi-a plăcut tare mult şi nu spun asta doar pentru că sunt eu fan înrăit, ci pentru că filmul este cu adevărat bun, ceea ce mă face să-l recomand cu înflăcărare. Exagerez puţin. Mă rog, e vorba de un film olandez care îţi menţine interesul treaz din minutul 1 până în minutul 108, care te face să-ţi pui constant întrebări şi care îţi oferă un deznodământ la care chiar nu te aşteptai. Cred că am spus destule, aşa că o să mă opresc momentan aici, nu înainte de a vă spune, însă, titlul filmului: „Loft”, şi în olandeză, şi în engleză.

The Lincoln Lawyer [2011]

            Acum câteva seri am revăzut un film care mi-a plăcut destul de mult (şi la vremea lui şi acum), deşi nu pot să spun cu exactitate de ce. Spun asta pentru că, la prima vedere (sau, mă rog, prima citire a sinopsis-ului) nu pare a fi cine ştie ce – povestea e originală doar ca subiect propriu-zis, nu şi ca temă, sunt destule capete de afiş, dar nu monştri sacri ai Hollywood-ului şi cu toate astea, filmul ăsta a avut ceva special şi dacă stau să mă gândesc bine, îmi dau seama ce anume, dar nu vreau să intru chiar de acum în detalii. Vă spun doar că o să vorbesc astăzi despre „The Lincoln Lawyer”.

Legal Eagles [1986]

            Alaltăieri după-amiază am prins pe HBO un film vechi, dacă i se poate spune aşa, deşi dacă 1986 înseamnă vechi nu ştiu cum am putea să categorisim filmele din perioada interbelică, de exemplu. Mă rog, nu asta era ideea. Ideea e că am văzut un film drăguţ, de genul celor care nu prea se mai fac în ziua de azi, în mare parte pentru că trăim în alte vremuri. Bineînţeles, arta cinematografică nu s-a schimbat în totalitate în ultimii 25 de ani, dar diferenţele sunt vizibile chiar şi pentru neavizaţi (ca mine, aş putea spune). Ca să nu mai lungesc inutil introducerea, o să vorbesc astăzi despre „Legal Eagles”.

From Paris with Love [2010]

 

            Săptămâna trecută am revăzut un film care, la vremea când a apărut, mi-a plăcut tare mult şi despre care mă aşteptam ca mai multă lume să aibă o părere foarte bună. Aparent, conform userilor de pe IMDb, filmul nu merită nici măcar să treacă de pragul notei 7, deşi, personal, consider că întruneşte cam toate cerinţele unui film de acţiune bun, fapt care mi s-a confirmat când l-am văzut a doua oară: am râs exact la aceleaşi faze, am fost tensionată în aceleaşi momente cruciale şi am fost la fel de tristă la final, deşi ştiam exact ce o să se întâmple. Mă rog, ca să nu mai lungim discuţia inutil, vorbim azi despre „From Paris with Love”.

The Fast and the Furious: Tokyo Drift [2006]

            Tocmai am (re)văzut unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată la Hollywood. Bine, e mult spus „film”; „basm” e mai aproape de adevăr, că doar un copil de grădiniţă ar putea fi impresionat de minunea asta de sequel care nu face decât să distrugă o franciză şi aşa nu prea interesantă. Vorbesc despre un film a cărui poveste e cusută nu cu aţă albă, ci roşie. Un roşu aprins care se vede al naibii de tare. Mă rog, subiectul propoziţiei e „The Fast and the Furious: Tokyo Drift”.

Looper [2012]

         Am văzut şi eu „Looper”, destul de repede faţă de data la care a fost lansat (28 septembrie anul curent în SUA, conform marelui IMDb), însă nu suficient de repede, dat fiind că auzisem despre el de la diverşi oameni, începând cu colegii de muncă şi terminând cu Ray William Johnson. Eh, în căutare de un film de acţiune, cu urmăriri de maşini şi împuşcături, am ajuns la el. Şi culmea, mi-a plăcut. Tare mult, aş zice. Începând cu cast-ul.