NEWSFLASH: Nouă animaţie de la Disney!

            Dragi iubitori de animaţii (ca şi mine, de altfel), Disney vine cu o veste bună: o nouă animaţie intitulată „Frozen”, care urmează a fi lansată în cinematografele de peste ocean pe 6 decembrie.

            Regia le aparţine lui Chris Buck ( care s-a mai ocupat de „Surf’s Up” şi de „Tarzan”) şi lui Jennifer Lee (scenariul pentru „Wreck-It Ralph”, una din cele mai originale animaţii ever!), iar pe fundal putem auzi vocile lui Kristen Bell („Forgetting Sarah Marshall”şi cu asta cred că am zis tot), Alan Tudyk, Idina Menzel şi Chris Williams, printre alţii.

            Cât despre poveste, se pare că se vrea a fi o rescriere a basmului „Crăiasa Zăpezii” de Hans Christian Andersen, cu o abordare cu totul nouă, mai puţin dramatică, mai amuzantă şi pe un ton jovial, caracteristic sărbătorilor de iarnă. Vă las trailer-ul ca să hotărâţi singuri dacă animaţia asta merită aşteptată sau nu.

Pineapple Express [2008]

            Dacă ultimul film despre care am vorbit a fost o comedie romantică, azi vorbim despre o comedie în toată regula, una pe care am văzut-o de cel puţin trei ori şi pe care recunosc că aş vedea-o oricând, fără a se diminua, însă, cantitatea de amuzament obţinută de pe urma vizionării ei. În fine. Filmul de azi combină cu succes elementele necesare unei comedii excelente şi aş zice eu că, alături de „Superbad” şi „The Hangover” (prima parte, evident), formează Triada celor mai bune comedii din ultimii cinci ani (să mi se taie capul dacă greşesc!). Deci, ca să nu mai lungesc introducerea asta degeaba, azi o să vorbesc despre „Pineapple Express”.

Transformers [2007]

                
             Pentru mine „Transformers” (primul din serie) face parte din categoria de filme pe care aş putea să le revăd la nesfârşit, eventual să-i dau play imediat ce se termină end credits-urile şi asta doar pentru că a fost foarte bine gândit şi foarte bine făcut (spre deosebire de „Transformers: Dark of the Moon”, aş zice eu, a cărui poveste mi s-a părut cam tărăgănată şi cam lipsită de consistenţă). Ei bine, acum vreo două săptămâni, cred, l-am revăzut pentru a patra sau a cincea oară şi pot să spun cu certitudine că mi-a plăcut la fel de mult ca prima dată şi că, deşi ştiu povestea pe de rost, mi-a făcut plăcere s-o revăd şi să râd la (aceleaşi) glume.

Red 2 [2013]

              

           Dacă până în momentul de faţă n-aţi văzut „RED”, faceţi bine şi uitaţi-vă la el cât mai repede, pentru că sequel-ul lui, adică filmul despre care o să scriu azi, este absolut genial şi îl recomand din toată inima! Poate că par prea frenetică, dar credeţi-mă, filmul merită nivelul ăsta frenezie din toate punctele de vedere şi luând în calcul toate aspectele, de la scenariu până la imagine, de la jocul actoricesc la coloană sonoră şi, mai ales, de la cast la diferitele tipuri de umor. În fine, pe scurt, vorbim azi despre „Red 2”.

Pacific Rim [2013]

            Ultima dată când am prezentat un film am menţionat că aş mai avea două despre care vreau să vorbesc şi că încerc să păstrez ordinea cronologică în care le-am văzut. Ei bine, am ajuns la concluzia că filmul pe care am de gând să îl recomand azi merită cu vârf şi îndesat să treacă în faţa celorlalte două, mai ales că este unul pe care eu (la fel ca mulţi alţi cinefili, de altfel, şi fani ai lui Guillermo del Toro) îl aşteptăm de cel puţin jumătate de an, dacă nu mai mult. Mă gândesc că simpla menţionare a marelui del Toro, cel care m-a făcut să am coşmaruri cu creatura aia dubioasă din „Pan’s Labyrinth” (aia care îşi ţinea globii oculari în palme) v-a făcut să ghiciţi repede despre ce o să fie vorba în review-ul de azi: „Pacific Rim”.

Hansel & Gretel: Witch Hunters [2013]

             
               Am observat că dacă las prea mult timp să treacă de la vizionarea unui film şi dacă mai şi văd alte două, trei între timp începe să-mi piară cheful să scriu, aşa că acum încerc să recuperez. În ultima săptămână am văzut trei filme, unul mai diferit ca celălalt, şi toate trei mi-au plăcut, însă aş vrea să respect ordinea cronologică a vizionării – nu de alta, dar dacă trece şi mai mult timp, uit tot ce voiam să spun. Deci, ca să nu mai lungesc introducerea asta prea mult, vă spun că o să vorbesc azi despre un film care se încadrează într-unul din genurile mele preferate, şi anume fantasy. O să vorbesc azi despre „Hansel & Gretel: Witch Hunters”.

Gangster Squad [2013]

   
            După numeroase tentative de-a lungul ultimei luni am reuşit şi eu aseară să văd, într-un final, un film cu un subiect mai puţin abordat în ultima vreme. Sper să nu greşesc cu afirmaţia asta şi dacă da, o să spun că abordarea în sine a fost relativ diferită, în sensul că regizorul Ruben Fleischer (cel care s-a „ocupat” şi de „Zombieland” şi „30 Minutes or Less”) a decis ca într-un film cu gangsteri în care acţiunea se petrece în anul 1949 să facă uz şi de puţin umor ca să mai reducă din tonul uşor sumbru caracteristic epocii postbelice în S.U.A. Dacă vă gândiţi că umorul nu-şi are locul într-un film cu mafioţi şi împuşcături, vă spun de pe acum că dozele nu sunt exagerate. Mă rog, pe scurt, o să vorbesc astăzi despre „Gangster Squad”.

The Amazing Spider-Man [2012]

            Astăzi o să vorbesc despre un film care a avut parte de cronici atât pozitive cât şi negative şi despre care eu însămi am auzit atât lucruri bune cât şi rele. În spiritul justeţii opiniilor personale m-am gândit să văd chiar eu despre ce-i vorba şi nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că filmul nu e deloc un fiasco. Dimpotrivă, dat fiind faptul că e vorba despre o altă adaptare a aceleiaşi poveşti (mă rog, comic book), aş îndrăzni să spun că varianta asta a lui Marc Webb (cel care a regizat şi „500 Days of Summer”) e mai bună decât cea a lui Sam Raimi (şi o spun cu riscul de a cauza nemulţumire în rândul fanilor acestuia din urmă; mă rog, fiecare cu părerile lui). Ca să nu mai lungesc intro-ul ăsta degeaba, subiectul zilei de azi este „The Amazing Spider-Man”.

The Darkest Hour [2011]

            Revin, după o absenţă mai mult sau mai puţin îndelungată şi vorbesc astăzi despre un film oarecum paradoxal din punct de vedere al aşteptărilor, în sensul că te aştepţi să fie previzibil şi sec şi deşi este aşa, prin prisma unui număr nu chiar mic de aspecte, reuşeşte totuşi să te surprindă cu alte elemente. E şi nu e un film slab, dar e şi nu e un film bun, iar eu am încetat de mult să încerc să-l introduc într-una din categoriile astea două. Aş spune, totuşi, că e un pic subevaluat pe IMDb, dar asta o să „retuşez” eu la momentul potrivit. Până una alta, vă spun că o să vorbesc azi despre „The Darkest Hour”.

A Knight’s Tale [2001]

            Aseară am văzut un film despre care mi se povestise pe scurt în avans şi pe care recunosc că mi-a plăcut tare mult să-l văd, în mare parte datorită genului („film de capă şi spadă”, să zicem, într-o adaptare uşor nefericită a sintagmei rezervată exclusiv operelor literare), dar şi unei combinaţii inedite şi ingenioase de aspecte, printre care şi ideea de (semi-)parodie, pusă în aplicare într-un mod suficient de subtil astfel încât filmul să nu devină de-a dreptul ridicol, dar suficient de vizibil încât să te plesnească râsul cam la fiecare câteva minute. Mă rog, ca să scurtez preambulul ăsta, o să vorbesc azi despre „A Knight’s Tale”.

From Paris with Love [2010]

 

            Săptămâna trecută am revăzut un film care, la vremea când a apărut, mi-a plăcut tare mult şi despre care mă aşteptam ca mai multă lume să aibă o părere foarte bună. Aparent, conform userilor de pe IMDb, filmul nu merită nici măcar să treacă de pragul notei 7, deşi, personal, consider că întruneşte cam toate cerinţele unui film de acţiune bun, fapt care mi s-a confirmat când l-am văzut a doua oară: am râs exact la aceleaşi faze, am fost tensionată în aceleaşi momente cruciale şi am fost la fel de tristă la final, deşi ştiam exact ce o să se întâmple. Mă rog, ca să nu mai lungim discuţia inutil, vorbim azi despre „From Paris with Love”.

The Fast and the Furious: Tokyo Drift [2006]

            Tocmai am (re)văzut unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată la Hollywood. Bine, e mult spus „film”; „basm” e mai aproape de adevăr, că doar un copil de grădiniţă ar putea fi impresionat de minunea asta de sequel care nu face decât să distrugă o franciză şi aşa nu prea interesantă. Vorbesc despre un film a cărui poveste e cusută nu cu aţă albă, ci roşie. Un roşu aprins care se vede al naibii de tare. Mă rog, subiectul propoziţiei e „The Fast and the Furious: Tokyo Drift”.

The Hunger Games [2012]

            Nu-mi amintesc când am văzut ultima dată un film cu adevărat palpitant, unul care să mă ţină tensionată de la început la sfârşit şi care să mă facă să fiu frustrată la fiecare cinci minute.  Jur că, la un moment dat, aveam o stare de irascibilitate de îmi venea să arunc monitorul pe geam. Mă rog, scopul acestui mic preambul este să demonstreze că încă mai există filme care să suscite reacţii autentice din partea publicului. Despre cel despre care vorbesc eu am auzit diverse înainte de a-l vedea, şi de bine, şi de rău, dar sincer nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult. Şi este vorba despre “The Hunger Games”.

District 9 [2009]

Ieri am revăzut un film care aproape că a ajuns pe locul 1 în topul preferinţelor mele. Spun „aproape” pentru că, deocamdată, nici un alt film nu a reuşit să surclaseze „Brokeback Mountain”, însă filmul despre care vorbesc acum ocupă locul 2 de trei ani încoace, iar faptul că l-am revăzut ieri nu a făcut decât să-mi confirme că poziţia e mai mult decât meritată. Without further ado, I give you:„District 9”.