Aseară am văzut un film cum n-am mai văzut
de mult şi partea ciudată e că nici măcar nu pot să spun la ce anume mă refer
când spun asta. Poate faptul că subiectul a fost unul deosebit din mai multe
puncte de vedere, poate faptul că abordarea a fost un aparte sau poate chiar
faptul că protagonistul este şi scenaristul şi regizorul. Oricum, m-a
impresionat, m-a făcut să râd, să mă înroşesc, m-a întristat, mi-a stârnit
imaginaţia şi toate astea îl fac să fie un film pe care îl recomand cu ardoare.
Deci, azi (după mult timp, ştiu) despre „Don Jon”.
Săptămâna trecută am revăzut o animaţie
care, la vremea ei, mi-a plăcut tare mult. Ce-i drept, fiind fan înfocat
animaţii, nu ştiu dacă am avut până acum ocazia să afirm contrariul despre vreo
reprezentantă a genului. În fine, filmul despre care vorbim aparţine Disney
(fiind, de fapt, al 50-lea lungmetraj) şi este o rescriere a basmului german „Rapunzel” cules de fraţii
Grimm. Avem şi o nominalizare la Oscar pentru coloană sonoră (Best Achievement in Music Written for Motion
Pictures, Original Song), aşa
că, până acum, numai cuvinte de laudă. Ajungem imediat şi la detaliile mai
puţin plăcute. Titlul filmului (foarte inspirat, de altfel): „Tangled”.
Dragi iubitori de animaţii (ca şi
mine, de altfel), Disney vine cu o veste bună: o nouă animaţie intitulată „Frozen”, care
urmează a fi lansată în cinematografele de peste ocean pe 6 decembrie.
Cât despre poveste, se pare că se
vrea a fi o rescriere a basmului „Crăiasa Zăpezii” de Hans
Christian Andersen, cu o abordare cu totul nouă, mai puţin dramatică, mai
amuzantă şi pe un ton jovial, caracteristic sărbătorilor de iarnă. Vă las trailer-ul ca să hotărâţi singuri dacă animaţia
asta merită aşteptată sau nu.
Cu ocazia începutului unui nou sezon „The Big Bang Theory”
şi anume ieri (adică 26 septembrie), m-am gândit că aş putea să vorbesc despre
serialul ăsta pe care l-am îndrăgit de la primul episod şi pe care mi l-au
recomandat foarte mulţi oameni, cu menţiunea că „mori de râs” uitându-te la el.
Ce-i drept, n-am fost dezamăgită şi chiar şi acum, revăzând unele episoade, am aceeaşi
reacţie la anumite replici sau scene – râd în hotote, în ciuda faptului că ştiu
dinainte ce o să se întâmple. Aşa că azi vorbim despre unul din cele mai bune
seriale de comedie şi asta nu o spun doar eu, ci şi numeroasele premii câştigate
de-a lungul timpului: Golden Globe, Primetime Emmy, Satellite, AFI şi aşa mai
departe.
Observ că în ultima vreme am făcut slalom
serios printre diversele genuri şi nici azi nu mă dezmint; dacă ultima dată am
vorbit despre o dramă de război, azi facem un salt la o comedie franţuzească şi
când spun asta, mă refer la o comedie tipică Hexagonului, adică una care începe
în forţă, la care ajungi să râzi până îţi trosnesc fălcile, care apoi te
întristează până aproape de lacrimi şi care, la final, îţi readuce zâmbetul pe
buze, parcă subliniind ideea conform căreia totul va fi bine. Iar sunt
metaforică. Filmul de azi se numeşte, pe limba lui, „Le prénom” („Prenumele”),
iar în engleză, „What’s
in a Name”.
Dacă ultimul film despre care am vorbit a
fost o comedie romantică, azi vorbim despre o comedie în toată regula, una pe
care am văzut-o de cel puţin trei ori şi pe care recunosc că aş vedea-o oricând,
fără a se diminua, însă, cantitatea de amuzament obţinută de pe urma vizionării
ei. În fine. Filmul de azi combină cu succes elementele necesare unei comedii
excelente şi aş zice eu că, alături de „Superbad” şi „The Hangover” (prima
parte, evident), formează Triada celor mai bune comedii din ultimii cinci ani
(să mi se taie capul dacă greşesc!). Deci, ca să nu mai lungesc introducerea
asta degeaba, azi o să vorbesc despre „Pineapple Express”.
Nu mai văzusem de mult timp un film care
să se încadreze aproape perfect în categoria „comedie romantică” şi recunosc că
îmi era chiar dor să văd o poveste de dragoste cu final fericit şi tot tacâmul.
Cu toate astea, filmul despre care o să vorbesc azi, deşi conţine toate
elementele-cheie care garantează obţinerea unei romanţe idilice, prezintă,
totuşi, telespectatorilor o abordare mult mai realistă şi mai verosimilă,
punând accentul pe anumite obstacole ce survin de-a lungul unei relaţii şi pe
metodele de a le depăşi. Deci, în regia lui Nicholas Stoller
(„vinovat” de „Forgetting
Sarah Marshall” şi „Get Him to the
Greek”), azi despre „The
Five-Year Engagement”.
Promit că nu mă reprofilez pe
scurtmetraje, dar mini-animaţia despre care o să vorbesc azi (da, din nou o
animaţie, ştiu!) îmi bântuie memoria de mai bine de 8 ani şi culmea, abia azi
mi-am adus aminte de ea în timp ce mă aflam în faţa PC-ului, tocmai ca să am
ocazia s-o caut şi s-o „dau şi eu mai departe”, ca să zic aşa. În fine, îi
aparţine unui polonez pe nume Tomasz Baginski
(am văzut pe IMDb că mai are ceva filmuleţe la activ, trebuie verificat) şi se
numeşte „Sztuka spadania” sau, în engleză, „Fallen Art”.
Ţin să vă spun că titlul e unul
dintre cele mai inspirate şi se potriveşte de minune, deşi aş prefera să nu vă
spun de ce. O să vă spun, doar, că animaţia are un iz cel puţin macabru, că
ideea este originală 100%, dar ciudată şi poate chiar înfricoşătoare în acelaşi
timp şi că sunt 6 minute pe care cu siguranţă nu le veţi considera irosite.
Încă ceva – şi un mare plus, aş adăuga eu: pe coloana sonoră se aude melodia „Asfalt Tango” a celor de
la Fanfare
Ciocărlia. Deci, vizionare plăcută!
P.S.: Un premiu
BAFTA obţinut în 2006 pentru cea mai bună animaţie scurtă (Best Short Animation)!
Se pare că devin fanul numărul 1 al celor
de la PIXAR (sau poate că eram deja şi nu mi-am dat seama). Azi vorbim tot
despre un scurtmetraj şi tot despre o animaţie, evident, mai exact cea pe care
am menţionat-o ca fiind una din preferatele mele atunci când am vorbit despre „Alma”. Creatorul
se numeşte Peter
Sohn, despre care am aflat că că şi-a împrumutat vocea pentru animaţiiprecum „Ratatouille”
sau „Monsters
University”, asta pe lângă job-ul standard de animator. Ca să n-o mai
lungesc degeaba, azi vă prezint „Partly Cloudy”.
Bun, cred că ştim cu toţii de unde
vin copiii – aduşi de berze, bineînţeles! Ceea ce nu ştim, probabil, e de unde
anume iau berzele copilaşii, lucru care ni se explică într-un mod creativ,
ingenios şi extrem de original. Ca bonus avem parte de explicaţii şi pentru
anumite fenomene ale naturii, cum ar fi ploaia, fulgerele şi tunetele,
punându-se în acelaşi timp accentul pe valori importante ca prietenia şi loialitatea.
Vă las să descoperiţi singuri despre ce e vorba în animaţia asta de numai 6
minute, aşa că, vizionare plăcută!
Aşa cum am menţionat data trecută, azi o
să vorbesc tot despre un film mai vechi, mai exact din 1996. Cu toate astea, să
ştiţi că e un film bun, pe care eu l-am urmărit cu plăcere în ciuda celor 114
minute, destul de multe pentru perioada în care a apărut. Ce mi-a plăcut cel
mai mult a fost felul în care subiectul filmului a fost abordat de către
regizor (Donald
Petrie, care a regizat, printre altele, şi „Miss Congeniality” şi „How to Lose a Guy in 10 Days”),
cu umor, ironie, sarcasm şi suficient cinism încât să te facă să empatizezi cu
personajul principal şi să îi justifici acţiunile, indiferent cât de neortodoxe
ar fi ele. Deci, azi despre „The Associate”.
Azi revin la noua mea pasiune în devenire,
adică scurtmetrajele, însă cu un bonus: avem un mini-film animat, apărut sub
egida celor de la PIXAR (mă rog, Disney – PIXAR, dat fiind că The Walt Disney
Company a achiziţionat PIXAR în 2008). Ei bine, pentru cei care nu fac asocieri
în momentul de faţă, PIXAR sunt „responsabili” şi de alte animaţii faimoase,
cum ar fi franciza „Toy Story”, „Monsters, Inc.” (una
din preferatele mele), „Finding
Nemo”, „Ratatouille”,
„Up”, „WALL-E” şi multe
altele.
Filmuleţul pe care îl recomand azi,
„Presto”,
are numai 5 minute, dar este absolut genial, mai ales din punct de vedere al
ideii poveştii. Nu vă spun decât că e vorba de un magician pe nume Presto şi de
iepuraşul lui Alec, care ajung să aibă o dispută pe scenă spre deliciul
publicului care nu bănuieşte ce se întâmplă de fapt. În fine, e amuzant, e
interesant, e o idee cu totul nouă, aşa cum sunt mai toate ideile celor de la
PIXAR (o să revin peste ceva timp cu o altă animaţie scurtă de-a lor). Până una
alta, vizionare plăcută!
Revin la deja clasica mea pasiune
(ca să nu zic obsesie) pentru filmele europene, de data asta cu un film
franţuzesc destul de ciudăţel. Ce-i drept, în ceea ce priveşte filmele
franţuzeşti există o diferenţă vizibilă între cele făcute în perioada cuprinsă
între anii ’60 şi ’80, să zicem, şi cele făcute după 2000, în sensul că
abordarea, în general, şi punerea în scenă, în particular, ale poveştii sunt cu
totul aparte, cristalizându-se deja un stil deosebit, tipic francezilor. În
fine, bat câmpii. Vorbim azi despre „L’Age d’Homme…
Maintenant ou Jamais!” (în traducere liberă, „Vârsta bărbatului… acum ori
niciodată!”).
Dacă până în momentul de faţă n-aţi văzut
„RED”, faceţi
bine şi uitaţi-vă la el cât mai repede, pentru că sequel-ul lui, adică filmul despre care o să scriu azi, este absolut
genial şi îl recomand din toată inima! Poate că par prea frenetică, dar
credeţi-mă, filmul merită nivelul ăsta frenezie din toate punctele de vedere şi
luând în calcul toate aspectele, de la scenariu până la imagine, de la jocul
actoricesc la coloană sonoră şi, mai ales, de la cast la diferitele tipuri de umor. În fine, pe scurt, vorbim azi
despre „Red 2”.
Aseară am văzut pe Cinemax un film tare
drăguţ, cu un plot uşurel, dar captivant în acelaşi timp şi cu o distribuţie
foarte bine aleasă, astfel încât să te ţină lipit de ecran (azi sunt
metaforică, ştiu) de la minutul 1 până la minutul 83. Mai mult, e o combinaţie
între dramă şi comedie, însă nu e deloc lacrimogen şi nici nu te sfâşie pe
cord, ci doar te face să empatizezi cu personajele şi să-ţi fie milă de fiecare
în parte, aşa că eu, fiinţă sensibilă ce sunt, îl recomand mai ales celor
cărora le plac filmele cu subiecte inspirate din viaţă şi din realitatea de zi
cu zi. Deci, o să vorbesc azi despre „Jeff, Who Lives at Home”.
Review-ul de azi este dedicat (exclusiv, aş zice
eu) celor cărora le plac glumele macabre, fără perdea sau de-a dreptul
oripilante. Ştiţi voi, genul de umor care nu e deloc uşor de digerat, dar care
pare să câştige din ce în ce mai mulţi „adepţi”. În fine, serialul ăsta – că
despre un serial de desene animate e vorba – e un fel de „South Park” şi nu
prea (aici protagoniştii sunt adulţi, nu copii), un fel de „Neighbors
from Hell” sau „Family
Guy” şi nu prea (în centrul acţiunii nu se află o familie), poate un fel de
„Ugly Americans”,
dacă vreţi. Mă rog, ca să nu lungesc prea mult introducerea, serialul în cauză
se numeşte „Brickleberry”.
Revin la triada magică, cea care s-a
destrămat după ce am văzut „Pacific Rim”,
şi o să vorbesc azi despre un film pe care nu foarte multă lume o să-l digere
şi nu pentru că ar fi el psihologic la nivelul la care se joacă, la propriu, cu
mintea telespectatorilor. Nu, spun că e mai greu de digerat pentru că e un film
destul de static, cu un subiect nu foarte complex şi o abordare relativ simplă,
dar destul de ciudăţică în acelaşi timp. Mai mult, e un film la care
majoritatea masculilor feroce or să renunţe după maxim 15 minute, catalogându-l
drept „plictisitor” (sau alte variaţii pe temă), deci publicul-ţintă e destul
de restrâns şi compus, aş zice eu, în principal din femei. Mă rog, urmează să
dezbatem mai pe larg după ce vorbim despre cast.
Să vă dau, totuşi, titlul: „Take This Waltz”.
Azi nu vorbim nici despre vreun lungmetraj, nici Bear”, îi aparţine
australianului Nash Edgerton, care este cunoscut mai degrabă pentru
cascadoriile din filme precum „The Matrix” sau „Zero Dark Thirty”.
despre vreun serial, ci
despre un filmuleţ de numai 10 minute, dar care are un impact foarte puternic,
mult mai puternic decât multe alte filme în cadrul cărora regizorii se chinuie
timp de cel puţin o oră şi jumătate ca să redea anumite trăiri şi, culmea,
unora nici nu le iese. Scurtmetrajul ăsta, pe numele lui „
Pe lângă faptul că a regizat acest mini-film, Nash Edgerton a şi jucat în
el, alături de Teresa Palmer (pe care eu am mai văzut-o în „I Am Number Four”
sau „The Sorcerer’s Apprentice”) şi de Warwick Thornton (ce-i drept, apariţia
lui în film e scurtă şi mai puţin importantă). Oricum, dat fiind că e vorba de
numai 10 minute, o să vă dau ocazia să-l vedeţi în întregime şi o să vă spun
doar că o să vă fie imposibil să intuiţi ce urmează să se întâmple de la o
secundă la alta, că finalul o să vă lase în stare de şoc şi că cele 10 minute
nu vor fi deloc irosite.
Printre ultimele filme pe care le-am văzut
se numără şi unul la care m-am uitat doar ca să treacă timpul, dacă stau să mă
gândesc bine. Cu alte cuvinte, e genul de film care intră în categoria „DE CE
NU ?”, pentru că nu e slab sau prost de-a binelea, dar nici nu ratezi vreun
adevăr profund axiomatic dacă alegi să faci altceva în cele 87 de minute cât
ţine. Ce-i drept, sunt şi câteva aspecte pozitive, aşa că, în cele din urmă, o
să-l recomand, cu menţiunea că publicul-ţintă e foarte bine delimitat. Dar ca
să nu mai lungesc vorba degeaba, o să vorbesc azi despre „Five”.
Dacă vă aduceţi aminte, când am vorbit
despre „The
Hunger Games” am spus că face parte din categoria filmelor care îţi trezesc
emoţii atât de puternice şi atât de variate, dintre care cea mai puternică e
furia. Ei bine, filmul despre care o să vorbesc azi face parte din aceeaşi
categorie. Ce-i drept, cuvântul „furie” e cam dur, aşa că o să folosesc un
termen mai blând: „enervare”. Ultimul film pe care l-am văzut a reuşit să-mi
creeze o stare de nervozitate direcţionată către personajele principale, ceea
ce aş spune eu că e mai degrabă un lucru bun decât unul rău, dar nu o să intru
în detalii chiar de acum. Deci, filmul de azi se numeşte „Dinner for Schmucks”.
Ştiu că devin obositoare pentru că încep iar cu
deja clasica axiomă conform căreia filmele europene sunt infinit mai bune decât
cele americane, cel puţin în ceea ce priveşte anumite teme şi subiecte
abordate, aşa că o să vă spun direct că azi o să vorbesc despre un film francez
care m-a făcut pe rând să zâmbesc, să mă întristez, să râd, să plâng, să sufăr
alături de personaje şi să zâmbesc din nou la final, aşa cum numai filmele
franţuzeşti ştiu şi pot s-o facă. Şi ca să nu încep o altă frază infinit de
lungă, filmul în cauză se numeşte (în limba lui nativă) „Et soudain tout le monde
me manque” („Şi brusc mi se face dor de toată lumea”).
Aseară am văzut un film cum n-am mai văzut
de mult şi partea ciudată e că nici măcar nu pot să spun la ce anume mă refer
când spun asta. Poate faptul că subiectul a fost unul deosebit din mai multe
puncte de vedere, poate faptul că abordarea a fost un aparte sau poate chiar
faptul că protagonistul este şi scenaristul şi regizorul. Oricum, m-a
impresionat, m-a făcut să râd, să mă înroşesc, m-a întristat, mi-a stârnit
imaginaţia şi toate astea îl fac să fie un film pe care îl recomand cu ardoare.
Deci, azi (după mult timp, ştiu) despre „Don Jon”.
