Nu, nu l-am văzut abia acum, l-am
văzut la vremea lui, când era proaspăt lansat şi se afla în cursa pentru Oscar
(da, la vremea aia chiar aveam atât de mult timp la dispoziţie încât să fiu la
curent cu toate nominalizările), însă l-am revăzut (accidental, pe HBO sau pe DIGI
Film că nici nu mai ştiu) acum câteva zile şi ţin să spun că impactul a fost
identic şi că mi-a plăcut la fel de mult ca atunci când l-am văzut prima dată.
Introducing… „The
King’s Speech”.
Ştiu, ştiu, încă un film cu Joseph
Gordon-Levitt, dar n-am ce face dacă omul chiar joacă bine. Mă rog, filmul
în cauză se numeşte „Premium Rush” şi
întruchipează ceea ce eu, personal, am numit întotdeauna film de acţiune. Adică
urmăriri de maşini (sau în cazul acesta, maşini şi biciclete sau doar
biciclete), un plot relativ complex, dar nu suficient de întortocheat încât să
alunece în categoria thriller psihologic,
câteva împuşcături, dar nu prea multe, ca să nu te ia ameţeala de la atâtea
plăgi deschise şi foarte puţin accent pus pe partea sentimentalo-emoţională,
care e mai degrabă sugerată subtil decât fluturată în mod ostentativ de către
regizor de-a lungul filmului (un anume David Koepp, din ale cărui filme
recunosc că nu am mai văzut nimic până acum).