(Le prénom)
Observ că în ultima vreme am făcut slalom
serios printre diversele genuri şi nici azi nu mă dezmint; dacă ultima dată am
vorbit despre o dramă de război, azi facem un salt la o comedie franţuzească şi
când spun asta, mă refer la o comedie tipică Hexagonului, adică una care începe
în forţă, la care ajungi să râzi până îţi trosnesc fălcile, care apoi te
întristează până aproape de lacrimi şi care, la final, îţi readuce zâmbetul pe
buze, parcă subliniind ideea conform căreia totul va fi bine. Iar sunt
metaforică. Filmul de azi se numeşte, pe limba lui, „Le prénom” („Prenumele”),
iar în engleză, „What’s
in a Name”.
De data asta am ceva mai multe de
spus despre cast spre deosebire de
alte dăţi în care am vorbit despre alte filme franţuzeşti. Avem 5 personaje
principale interpretate de Patrick Bruel (nu
doar actor, ci şi cântăreţ faimos, care a jucat, de exemplu, şi în „Sabrina”), Valérie Benguigui
(care, din nefericire, s-a stins din viaţă pe 2 septembrie anul ăsta - Dumnezeu
s-o ierte!; eu am mai văzut-o în „Les Tuche”),
Charles Berling,
Guillaume de
Tonquedec şi Judith
El Zein – pe ultimii trei poate că i-am mai văzut pe undeva, dar nu sunt
sigură.
Bun. Ziceam că avem 5 personaje
principale între care există legături foarte strânse şi o să încerc să explic
cât de succint şi de clar pot: Elisabeth şi Vincent sunt fraţi, sunt căsătoriţi
cu Pierre şi Anna, iar al cincilea personaj e un prieten din copilărie de-al
lui Elisabeth şi, implicit de-al lui Pierre şi Vincent (care la rândul lor sunt
prieteni de mici), pe nume Claude. Poate vă întrebaţi de ce atâta bătaie de cap
să explic care sunt relaţiile dintre oamenii ăştia. Ei bine, pentru că marea
majoritate a filmului se derulează în jurul celor cinci personaje şi a
conversaţiilor dintre ele pe parcursul câtorva ore şi într-un singur decor,
apartamentul lui Elisabeth şi a lui Pierre în care cei cinci se întâlnesc ca să
ia cina.
Deşi ar putea părea un film static
şi nu foarte interesant, vă asigur că nu e deloc aşa. Firul narativ se axează
pe modul în care o conversaţie aparent banală şi nevinovată poate degenera,
astfel încât ajung să se discute chestiuni şi să se facă reproşuri legate de
evenimente vechi de peste 20 de ani. Şi uite aşa ajungem şi la titlu. Totul
porneşte de la faptul că Vincent vrea să-i pună numele copilului său nenăscut
Adolphe, ceea ce duce la discuţii aprinse despre Hitler, nazism şi părinţi
neinspiraţi în alegerea numelui. Şi de aici acţiunea începe să curgă într-un
ritm foarte alert, replicile din ce în ce mai amuzante se succed cu o viteză
ameţitoare de nici n-ai timp să procesezi poantele, iar de la o glumă
nevinovată (prenumele Adolphe), toţi cei cinci ajung să se certe între ei şi
să-şi verse frustrările pe măsură ce mai multe secrete ajung să iasă la iveală.
Mă opresc aici, cu singura menţiune că filmul e neapărat DE VĂZUT !! :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 7.1
Notă personală: 7.8
Cast: Azi am nevoie de un coş cu bile albe ca să împart în stânga şi-n dreapta
şi nu ştiu dacă aş putea să fac o ierarhie a celor cinci actori în funcţie de
performanţa din filmul ăsta. Totuşi, dacă chiar aş avea un coş cu bile albe,
i-aş acorda una în plus lui Valérie Benguigui pentru monologul de final care e
total nepreţuit!
Plot: Mie, personal, îmi plac filmele cu un număr mic de personaje (cred că am
mai zis asta relativ recent) şi în care acţiunea se desfăşoară într-o perioadă
limitată de timp şi preferabil într-o singură locaţie (gen „The Big Kahuna”,
unul din filmele mele preferate pe care îl recomand cu insistenţă cu orice
ocazie), aşa că bilă albă şi regizorului pentru abordare!
+ Finalul, ca şi
în cazul altor filme franţuzeşti, are mai degrabă formă de epilog, întrucât
acţiunea sare în timp şi îşi şi schimbă locaţia. În plus, se creează o simetrie
perfectă cu începutul: personajul Vincent se transformă în narator-martor şi ne
pune la curent cu personajele şi relaţiile dintre ele (în cazul incipitului) şi
cu felul în care s-au aranjat lucrurile după seara fatidică (în cazul
deznodământului).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu