Aseară am văzut pe Cinemax un film tare
drăguţ, cu un plot uşurel, dar captivant în acelaşi timp şi cu o distribuţie
foarte bine aleasă, astfel încât să te ţină lipit de ecran (azi sunt
metaforică, ştiu) de la minutul 1 până la minutul 83. Mai mult, e o combinaţie
între dramă şi comedie, însă nu e deloc lacrimogen şi nici nu te sfâşie pe
cord, ci doar te face să empatizezi cu personajele şi să-ţi fie milă de fiecare
în parte, aşa că eu, fiinţă sensibilă ce sunt, îl recomand mai ales celor
cărora le plac filmele cu subiecte inspirate din viaţă şi din realitatea de zi
cu zi. Deci, o să vorbesc azi despre „Jeff, Who Lives at Home”.
O să încep, ca de obicei, cu cast-ul, compus, aşa cum am mai zis, din
puţine nume, dar relativ bune. Deci, îi avem pe Jason Segel (pe
care eu l-am văzut în multe alte filme în afară de serialul „How I Met Your Mother”, cum ar
fi „I Love You, Man” sau „Bad Teacher”), Ed Helms (pe care
nu ştiam de unde să-l iau şi mi-am dat seama după vreo 15 minute că l-am văzut
în „The Hangover”, toată
seria), Judy Greer
(multe seriale, cum ar fi „Arrested
Development” sau „Two and a
Half Men”, dar şi filme gen „The
Descendants” sau „Love &
Other Drugs”) şi Susan
Sarandon (nu cred că are sens să dau vreun exemplu, dar o să menţionez,
totuşi, „Peacock”).
Şi acum să vedem povestea. Cum am
zis şi la început, plot-ul nu e unul
foarte complex şi nici nu pare să aibă cap şi coadă; pare, mai degrabă, un
pasaj din viaţă, o relatare a unor evenimente total aleatorii care au loc
într-o singură zi, dar care, culmea, ajung să se „lege” la final şi să creeze
un final dramatic, dar până la urmă, fericit. Personajul principal, interpretat
impecabil de Jason Segel, este un bărbat de 30 de ani care încă locuieşte în
subsolul casei mamei lui şi care n-are nici cea mai vagă idee ce ar trebui să
facă cu propria viaţă. Mai mult, obsedat de filmul „Signs” (dacă nu
l-aţi văzut, trebuie neapărat să-l vedeţi!), e convins că, în viaţă, totul ţine
de semne şi decide într-una din zile să le urmărească, sigur că îşi va afla în
acest fel destinul.
Poate că descrierea scurtă pe care
tocmai am făcut-o şi-ar avea locul mai degrabă într-un basm, dar să ştiţi că
filmul e mult mai complex decât am lăsat eu să se înţeleagă. În primul rând,
umorul este absolut genial şi spumos, subtil pe alocuri, dar destul de „direct”
încât chiar să stârnească hohote de râs şi nu doar zâmbete apatice. În al
doilea rând, structura filmului e deosebită, în sensul că avem mai multe fire
narative care converg, spre final, către acelaşi punct (nu doar metaforic, ci
şi spaţial), deşi îţi este aproape imposibil să anticipezi asta. Şi în al
treilea rând, seria de peripeţii prin care trece protagonistul, mai întâi de
unul singur şi apoi împreună cu fratele său (jucat magistral de Ed Helms, al
cărui potenţial eu recunosc că nu prea l-am văzut exploatat la maxim în
franciza „The Hangover”), e atât de bine gândită şi pusă cap la cap încât nu
are cum să nu-ţi placă. Garantez eu. Aşa că, în ciuda oricăror prejudecăţi pe
care le-aţi putea avea, vă spun eu că filmul e DE VĂZUT !! :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 6.5
Notă personală: 7.1
Plot: Poate că nu e foarte complex şi nici nu te pune pe gânduri odată cu
sosirea deznodământului, dar te face să zâmbeşti, apoi să râzi, apoi să te
întristezi puţin, apoi să plângi, eventual şi din nou să zâmbeşti. Cam ca
viaţa.
Cast: Aş zice că în filmul ăsta Susan Sarandon nu a făcut cine ştie ce rol,
deşi prezenţa ei e oricând binevenită întrucât insuflă un aer de profesionalism
şi autenticitate oricărui film în care apare. În schimb, Jason Segel a făcut un
rol de excepţie, întruchipând un bărbat a cărui candoare şi naivitate sunt şi
amuzante, şi enervante, iar pe Ed Helms l-am văzut într-o lumină nouă, poate
pentru că el şi Segel se completează, nu se eclipsează unul pe celălalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu