(Et soudain tout le monde me manque)
Ştiu că devin obositoare pentru că încep iar cu
deja clasica axiomă conform căreia filmele europene sunt infinit mai bune decât
cele americane, cel puţin în ceea ce priveşte anumite teme şi subiecte
abordate, aşa că o să vă spun direct că azi o să vorbesc despre un film francez
care m-a făcut pe rând să zâmbesc, să mă întristez, să râd, să plâng, să sufăr
alături de personaje şi să zâmbesc din nou la final, aşa cum numai filmele
franţuzeşti ştiu şi pot s-o facă. Şi ca să nu încep o altă frază infinit de
lungă, filmul în cauză se numeşte (în limba lui nativă) „Et soudain tout le monde
me manque” („Şi brusc mi se face dor de toată lumea”).
O să trecem la cast şi vă spun de pe
acum că n-avem de-a face cu nume prea cunoscute (bine, poate că ei or fi
cunoscuţi în ţara lor, dar la nivel mondial rămân, din nefericire, nişte
iluştri anonimi). Cu toate astea, o să menţionez măcar actorii din rolurile
principale, şi anume Mélanie
Laurent (ea a jucat şi în „Inglorious
Basterds”, printre altele), Michel Blanc, Claude Perron, Florence Loiret Caille,
Guillaume Gouix,
Manu Payet şi
mulţi, mulţi alţii, toţi foarte naturali şi foarte degajaţi în rolurile unor
personaje cel puţin ciudate din punct de vedere al integrării sociale şi al
relaţiilor interpersonale.
Dar să vorbim şi despre poveste,
care, conform axiomei menţionate la început, nu are un fir narativ bine
definit. E vorba despre o familie bizară, compusă din două surori vitrege şi
tatăl lor recăsătorit cu o femeie nu cu mult mai în vârstă decât ele. Fiecare
din cele două are ceva să-i reproşeze tatălui, asta pe lângă faptul că pe
ambele le-a abandonat (şi, implicit, pe mamele lor) când erau mici pentru a
concerta cu un cvartet de jazz în toată lumea. Justine are probleme în a
menţine o relaţie de lungă durată, Dominique îşi doreşte cu disperare un copil
cu soţul ei, dar cei doi se văd nevoiţi să recurgă la adopţie, în timp ce tatăl
lor, Eli, se pregăteşte să devină din nou tată, în ciuda vârstei înaintate şi a
protestelor din partea fiicelor sale.
Mă gândesc că până acum nu am spus
mai nimic interesant. Ei bine, dacă recitiţi paragraful al treilea o să vă daţi
seama că tot filmul se învârte în jurul relaţiilor familiale şi al nevoii de a
învăţa să faci compromisuri şi să ierţi, mai ales atunci când faci parte
dintr-o familie nu tocmai convenţională. Aşa cum am mai zis, filmul e un
amalgam de trăiri şi de emoţii transmise cu atâta acurateţe telespectatorilor
încât e imposibil să nu empatizezi măcar cu unul dintre personaje. Evident,
ceea ce am povestit eu din plot mai devreme nu reprezintă decât 25%, pentru că
povestea e mult mai complexă, mult mai înduioşătoare, iar spre final se
întâmplă nişte chestii care schimbă atmosfera filmului şi tonul poveştii la 180
de grade. Cu alte cuvinte, pentru o „poveste de viaţă” veritabilă, filmul e
neapărat DE VĂZUT !! :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 6.3
Notă personală: 7.0
Cast: O să mă repet şi o să spun din nou că personajele sunt toate cam
ciudăţele, însă apogeul îl atinge Eli, tatăl celor două surori, un tip
dezinvolt şi oarecum detaşat de problemele lumeşti, pe care actorul Michel
Blanc îl defineşte prin aerul lui jovial şi prin replicile aruncate cu o
nonşalanţă şi o inocenţă ieşite din comun.
Plot: Poate că povestea nu are nimic extraordinar, dar măcar e originală, iar abordarea
temei (relaţiile familiale) se face cu totul altfel spre deosebire de filmele
de la Hollywood, în care uneori se pune prea mult accentul pe izbucniri
emoţionale şi certuri explozive. În plus, deşi finalul e uşor previzibil,
punctul culminant e cel care e cu totul neaşteptat, mai ales că până la
momentul respectiv nici nu realizezi că scena respectivă are potenţialul de a
deveni punct culminant (o să înţelegeţi dacă o să vedeţi filmul :P).
Coloană sonoră: Rareori am ocazia să
văd filme în care coloana sonoră chiar e gândită, şi nu alcătuita superficial,
doar ca să „îmbrace” o serie de cadre în care nu vorbeşte nimeni. Ei bine, de
data asta am avut ocazia să aud un melanj de melodii care mai de care mai
interesante şi din genuri cât se poate de variate, iar când am auzit şi Nina Simone cu „Feeling Good” am zis că
am atins Nirvana muzicală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu