Azi schimbăm iar macazul într-un mod
relativ drastic şi trecem de la o dramă cu un subiect trist şi realist
(cancerul, boala care nu te iartă, ca să mă exprim metaforic) la un film despre
răzbel. Tot o dramă, ce-i drept,
numai că prezentată într-un mod mai subtil şi mai elegant. Şi să nu vă
imaginaţi că dacă am zis că e un film despre război o să vedeţi prea multe
scene de luptă, gloanţe, obuze, grenade şi altele asemenea. Dimpotrivă, filmul
acesta tratează Holocaustul – şi înainte să vă crizaţi, nu, n-o să vedeţi nicio
cameră de gazare (cel puţin, nu interiorul ei), nici un lagăr prezentat cu prea
multe detalii şi nici prea mulţi evrei în zeghe. În fine, intru în prea multe
detalii mult prea devreme. Titlul filmului despre care vorbim azi este „Amen.”.
Până să discutăm despre cast, două mici precizări: unu,
regizorul este nimeni altul decât Costa-Gavras, faimos
pentru subiectele istorico-sociale pe care le abordează (şi pentru filmele „Missing” şi „Z” – recunosc că
n-am văzut niciunul) şi doi, filmul e coproducţie Franţa-Germania-România, ceea
ce înseamnă că: a) vedem mulţi actori români, printre care Ion Caramitru, Marcel Iureş (de
văzut serialul „În derivă”,
apropo) Horaţiu Mălăele, Marin Moraru şi mulţi, mulţi
alţii (la propriu!) şi b) nu prea avem de unde să-i recunoaştem pe restul
actorilor; oricum, în rolurile principale îi avem pe Ulrich Tukur („Solaris”,
varianta din 2002), Mathieu
Kassovitz („The Fifth
Element” şi „Amelie”) şi
Ulrich Mühe.
Bun, ziceam mai devreme că, deşi e
un film despre război, nu prea o să vedeţi nici scene de luptă şi nici clişeele
(poate că sună dur, dar asta e) pe care le-aţi văzut în toate celelalte filme
care tratează cel de-al Doilea Război Mondial şi Holocaust-ul. Ca să spulber
orice neclaritate, filmul ăsta prezintă o cu totul altă abordare a ororilor din
timpul regimului lui Hitler, mai exact din perspectiva oamenilor care au aflat
cu stupoare despre planul macabru de exterminare a evreilor şi care au făcut
tot posibilul ca lucrurile să nu rămână aşa, adică secrete şi muşamalizate. În
acest sens, protagoniştii sunt un inginer sanitar devenit ofiţer SS (Kurt
Gerstein), care rămâne şocat când află pentru ce se foloseşte, de fapt, cianura
cu care el purifica apa pentru soldaţii de pe front şi un tânăr preot iezuit
(Riccardo Fontana), care încearcă să aducă la urechile Papei ceea ce se
întâmplă, mizând pe mărturia la prima mână din partea lui Gerstein.
Ceea ce e surprinzător e faptul că
filmul ţine destul de mult (132 de minute), dar eu una n-am simţit nicio
secundă că mă plictisesc. Pe de altă parte, s-ar putea să fie pasiunea mea
pentru istorie de vină, deşi faptul că sunt relativ multe personaje şi că
acţiunea se petrece în mai multe locaţii şi pe mai multe planuri conferă un
ritm destul de alert poveştii. În plus, cel puţin pentru mine a fost o uşurare
să nu mai văd aceleaşi scene extrem de grafice cu oameni chinuiţi (evrei sau
nu) prin lagăre sau cu soldaţi mutilaţi pe paturi de spital insalubre. Mi s-a
părut mult mai interesant să urmăresc eforturile câtorva oameni de a aduce la
cunoştinţa întregii lumi ceea ce se întâmplă în aşa-numitele „fabrici” din
Estul Europei, reticenţa şi refuzul germanilor obişnuiţi de a crede ceea ce aud
şi neputinţa (sau poate nepăsarea?) marilor actori de pe scena internaţională (Marea
Britanie, S.U.A., Vatican). Pe scurt, pentru cei pasionaţi de istorie, dar şi
pentru cei care vor altceva de la un film despre război, DE VĂZUT !! :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 7.2
Notă personală: 7.6
Plot: Eu aş zice că abordarea lui Costa-Gavras e una 100% originală; nu pretind
că am văzut toate filmele despre cel de-al Doilea Război Mondial care există,
dar din cele (destule) pe care le-am văzut, niciunul nu tratează problema
Holocaust-ului din punctul de vedere al celor care ştiau ce se întâmplă şi nu
voiau să ia parte la aşa ceva. Iar finalul e pe cât de trist, pe atât de
dezamăgitor şi de frustrant, simetric cu începutul şocant şi complet
neaşteptat.
Cast: Ulrich Tukur în rolul lui Kurt Gerstein m-a impresionat din toate
punctele de vedere şi o să vă şi dau un exemplu elocvent, zic eu: când i se
arată pentru prima dată ce se întâmplă, de fapt, în camerele de gazare şi la ce
e folosită cianura, expresia de pe figura lui exprimă atât de multe în acelaşi
timp, de la şoc la oroare şi de la compasiune la frustrare încât, inevitabil,
îţi scapă o lacrimă.
Imagine: Încă o dată salut lipsa de elemente şi aspecte mult prea grafice şi
violente în favoarea conversaţiilor cu tâlc şi a cadrelor alese pe sprânceană
pentru a reda atmosfera sumbră a vremii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu