Ultima dată când am prezentat un film am
menţionat că aş mai avea două despre care vreau să vorbesc şi că încerc să
păstrez ordinea cronologică în care le-am văzut. Ei bine, am ajuns la concluzia
că filmul pe care am de gând să îl recomand azi merită cu vârf şi îndesat să
treacă în faţa celorlalte două, mai ales că este unul pe care eu (la fel ca
mulţi alţi cinefili, de altfel, şi fani ai lui Guillermo del Toro)
îl aşteptăm de cel puţin jumătate de an, dacă nu mai mult. Mă gândesc că simpla
menţionare a marelui del Toro, cel care m-a făcut să am coşmaruri cu creatura
aia dubioasă din „Pan’s
Labyrinth” (aia care îşi ţinea globii oculari în palme) v-a făcut să
ghiciţi repede despre ce o să fie vorba în review-ul
de azi: „Pacific
Rim”.
Recunosc că a trecut aproape o
săptămână de când am văzut filmul, dar impresiile sunt încă proaspete, mai ales
că l-am văzut la cinema în varianta 3D. A fost incredibil! Dar o să ajung mai
târziu la partea cu efectele vizuale de nota 12. Până una-alta, să vedem ce-i
cu cast-ul. În mod surprinzător, del
Toro nu a ales un actor renumit pentru protagonist; de altfel, nici restul
rolurilor nu sunt jucate de actori extrem de faimoşi. În fine, în film îi avem
pe Charlie Hunnam
(nu cred că l-am mai văzut pe undeva până acum… ah, da, în „Cold Mountain”), Idris Elba („Thor”, „Prometheus”, „RocknRolla” şi aşa mai departe),
Rinko Kikuchi
(nici pe ea n-am mai văzut-o nicăieri), Charlie Day (unul
din cele mai tari personaje din film; l-am văzut în „Horrible Bosses” şi în câteva
episoade din serialul „Thid
Watch”), Burn
Gorman („The Dark Knight
Rises” şi cam atât), Clifton Collins Jr.
(„Star Trek”, varianta din
2009) şi Ron
Perlman (evident, „Hellboy”,
printre altele).
Şi acum să vedem despre ce-i vorba
de fapt. Acţiunea se petrece în anii 2020, când omenirea este atacată deja de
câţiva ani buni de către monştri marini imenşi, numiţi Kaiju, care ies la suprafaţă
printr-un portal situat pe fundul Oceanului Pacific. Pentru a putea face faţă
ameninţării, omenirea decide să uite de războaiele, rivalităţile şi
disensiunile dintre state (devenite, evident, triviale în comparaţie cu noua
problemă) şi conlucrează pentru a crea Jaeger-i, roboţi la fel de imenşi
controlaţi de doi piloţi prin intermediul unei punţi neuronale. Cele 131 de
minute propriu-zise ale filmului prezintă ultimele zile ale „războiului”, când
atacurile se înmulţesc, iar monştrii sunt din ce în ce mai mari şi mai
înfricoşători, iar protagoniştii sunt Raleigh Becket, un pilot veteran şi Mako
Mori, novice, ei fiind şi cei care salvează, la final, lumea.
Dacă vi se pare că am povestit prea
mult din plot, să ştiţi că n-am acoperit nici măcar
10%. Povestea e atât de complexă, dezvăluindu-se elemente noi până aproape de
deznodământ, încât te ţine în priză de la minutul 1 până la minutul 120 şi ceva
(am scăzut credit-urile de final).
Mai mult decât atât, e atât de bine pusă la punct, încât toate detaliile se
potrivesc perfect ca într-un joc de puzzle şi cred că e destul de greu, dacă nu
imposibil, să găseşti vreo fisură în scenariu. Ca să nu mai zic de creaturile
născocite de Guillermo del Toro! Vă spuneam că am văzut filmul la cinema în varianta
3D. Ei bine, au fost momente în care am rămas, la propriu, cu gura căscată, şi
asta pe lângă efectele vizuale absolut geniale şi CGI-ul de 5 stele. Şi că tot
veni vorba de CGI, filmului ăstuia îi trebuie acordată atenţie maximă, pentru
că dacă te laşi distras fie doar pentru câteva secunde, rişti să ratezi detalii
esenţiale. Mă rog, cred că am lăudat destul filmul. Deci, e neapărat DE VĂZUT
!! :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 7.8
Notă personală: 8.5
Cast: Fiecare personaj pare să aibă o poveste foarte complexă în spate, deşi nu
tuturor li se acordă la fel de multă atenţie (din motive obiective, de altfel -
un film de 3 ore şi jumătate ar fi fost cam mult). Oricum, preferaţii mei au
fost cei doi oameni de ştiinţă jucaţi de Charlie Day şi Burn Gorman, deşi toate
personajele sunt bine închegate şi bine gândite.
Plot: Filmul este şi o aducere în prim-plan a genului SF de origine japoneză mecha,
axat pe roboţi şi orice fel de altă maşinărie. Cu toate astea, scenariul e de
sine stătător, foarte complex, cu multe referinţe şi mai multe „ancore” în
realitate, prin menţionarea unor locaţii precum Lima, San Francisco, Hong Kong,
dar şi prin inserarea de pasaje care par fi rupte dintr-un jurnal de ştiri.
Imagine: Simt nevoia să mă repet, aşa că o mai spun o dată: del Toro are o
imaginaţie foarte activă şi cel puţin ciudată şi se vede din creaturile cu care
îşi „împodobeşte” filmele. În plus, secvenţele de cadre, tranziţiile dintre
ele, unghiurile de filmare, toate au fost executate perfect şi selectate de aşa
natură încât să stai lipit de scaun (fotoliu, canapea, pat, etc.) până la
final.
+ Scena mea
preferată (staţi liniştiţi că nu o povestesc), care pun pariu că a înduioşat
mulţi oameni, este cea în care Mako retrăieşte o amintire dureroasă din
copilărie, din timpul unui atac al unui Kaiju. Şi atât. Dar să ştiţi că
dramatismul şi tensiunea ating cote maxime în momentul ăla, deşi nu e punctul
culminant al filmului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu