Chicken Little [2005]

  

            Promit că nu mă reprofilez exclusiv pe animaţii, deşi genul ăsta e unul dintre preferatele mele şi la care fac cele mai puţine nazuri atunci când vine vorba de alegerea unui film de vizionat. Pe de altă parte, se pare că mă orientez încet-încet spre filmele pe care eu le consider (mult) subevaluate de către utilizatorii IMDb, aşa încât o să ajung să devin un justiţiar al filmelor neînţelese. În altă ordine de idei, animaţia despre care o să vorbesc astăzi este deosebită de suratele ei din cadrul aceluiaşi gen din foarte multe puncte de vedere, dar aparent, asta n-a fost de ajuns nici ca să merite o notă peste 6. Şi ca să trec la subiect, o să vorbesc despre „Chicken Little”.

            Repet şi probabil că o voi mai face de-a lungul postării că nu înţeleg de ce este considerat filmul ăsta a fi atât de slab. Ieri l-am revăzut pentru a treia sau a patra oară şi, culmea, am descoperit detalii pe care nu le observasem până acum. Sau poate că tocmai asta e cheia succesului pentru filmul ăsta, să fie văzut de mai multe ori. O să încep cu cast-ul, ca de obicei. Capete de afiş nu sunt prea multe, dar asta nu înseamnă că actorii mai puţin cunoscuţi au făcut o treabă mai puţin bună. Vocea lui Chicken Little îi aparţine lui Zach Braff (da, J.D. din „Scrubs”) şi pot să spun că omul şi-a făcut treaba mai mult decât impecabil, mai ales când fredonează/cârâie clasica „We Are the Champions” a celor de la Queen. În rest, îi mai avem pe Joan Cusack (da, sora lui John Cusack şi o tipă foarte prolifică; o să menţionez doar că a pus voce şi în cadrul francizei „Toy Story”), Patrick Stewart (evident, Jean-luc Picard din „Star Trek: The Next Generation”), Steve Zahn (i-am recunoscut figura din bucăţelele de „Diary of a Wimpy Kid” 1 şi 2 pe care le-am văzut pe HBO; nu comentez mai mult de atât) şi Don Knotts (filmul ăsta fiind unul dintre ultimele la care a lucrat înainte să se stingă din viaţă).

            Şi acum să trecem la poveste. Atât de des am scris în ultima vreme despre plot-uri deloc originale, însă „amortizate” de detaliile semnificative încât nici nu ştiu cu ce să încep acum. Mă rog, filmul se învârte în jurul unui pui care locuieşte într-un oraş locuit în întregime de animăluţe care mai de care mai drăguţe şi care ajunge, printr-o succesiune bizară de evenimente, să fie nevoit să salveze planeta de o invazie extraterestră. Ştiu, cu toţii am mai auzit de aşa ceva până acum, dar motivul invaziei, povestea atât de imprevizibilă încât nici măcar la secvenţele de final nu te aşteptai, felul în care anumite informaţii din primul sfert de film se leagă cu altele din ultimul şi tot aşa fac ca animaţia asta să fie cu totul deosebită.

            Mai mult decât atât, filmul e ticsit cu referinţe de toate felurile, de la imagini clasice din filmele lui Hitchcock (cum ar fi „Vertigo” sau „North by Northwest”) la replica unuia dintre personaje „It’s like... War of the worlds out there!” (referire la clasicul roman al lui H.G. Wells), la numele revistelor pentru raţele adolescente, cum ar fi „Modern Mallard” şi până la melodiile pe care le fredonează sau le cântă la karaoke personajele, cum ar fi Spice Girls – „Wannabe” sau Bee Gees – „Stayin’ Alive”. Sunt convinsă că mai sunt şi multe alte astfel de exemple de pseudo-intertextualitate (ca să mă exprim academic), dar fie nu-mi vin în minte acum, fie poate nu le-am descoperit încă, ceea ce înseamnă că poate ar trebui să mă mai uit o dată la film. Sunt convinsă că i-aş creşte nota. În concluzie, DE VĂZUT !! :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 5.8

Notă personală: 7.3

Plot: Deşi rezumatul într-o singură frază a plot-ului nu pare să anunţe nimic special, garantez că povestea este deosebită. E drept, unele aspecte sunt oarecum clişee, gen invazia extraterestră sau dificultăţile de comunicare dintre Chicken Little şi tatăl său, însă modul în care se desfăşoară acţiunea este complet imprevizibil de la o scenă la alta, ceea ce estompează senzaţia de familiar.

Cast: Foarte plăcut impresionată am fost de Zach Braff, pentru că a reuşit să se transpună aproape perfect în pielea unui copil care simte că îşi dezamăgeşte tatăl. De Joan Cusack nici n-are sens să mai amintesc; este una dintre actriţele pe care, ca şi pe Kate Hudson (pe care am menţionat-o într-un post anterior), eu le consider înzestrate de la natură cu talent actoricesc.

Imagine: Ca să fiu clară, mă refer mai ales la cum sunt desenate personajele şi ţin să spun că pe toate le poţi descrie cu o singură frază sau, mă rog, cu variaţii pe temă: „Vai, ce dulce e!”

+ Una dintre cele mai tari scene din film mi s-a părut cea din sala de sport, în care elevii joacă dodgeball şi vreau să mă leg de două amănunte: 1, la împărţirea echipelor, profesorul de sport anunţă criteriul de împărţire: „popular versus unpopular” şi 2, profesorul iese din sală, se ia pauză şi toţi îşi scot instantaneu telefoanele şi încep să-şi sune prietenii.