După ce ultimele două dăţi am vorbit
despre comedii (una romantică şi una get-beget), azi schimbăm macazul şi vorbim
despre o dramă, dar dramă în adevăratul sens al cuvântului, întrucât s-ar părea
că regizorul Gus
Van Sant („responsabil”, printre altele, de „Good Will Hunting”
sau „Milk”) a
decis să urmeze cu stricteţe reţeta unui film trist de succes. Din nefericire,
ideea filmului nu e chiar originală (o să detaliez puţin mai târziu aspectul
ăsta), deşi sunt câteva elemente nefolosite până acum şi aspecte neabordate. Ca
să închei paragraful introductiv, filmul de azi se numeşte „Restless”.
Povestea are în centru trei
personaje (unul mai ciudăţel ca celălalt), interpretate de Henry Hopper (pe
care nu l-am mai văzut nicăieri până acum, nu că ar avea o filmografie prea
impresionantă, de altfel; oricum, eu aş zice că şi-a făcut treaba ca lumea),
Mia Wasikowska
(faimoasă pentru „Alice
in Wonderland”, varianta lui Tim Burton şi pe care eu o am văzut-o în „The Kids Are All Right”)
şi Ryo Kase (am
vorbit despre el cu foarte puţin timp în urmă, când am prezentat „Like
Someone in Love”). Din restul cast-ului
nu o mai recunosc decât pe Jane Adams (pe
care am văzut-o în „Eternal Sunshine of
the Spotless Mind”, de exemplu).
Şi că tot vorbeam de poveste şi de
ideea ei de bază, o să vă zic din start că filmul face parte din categoria bolnav(ă)-de-cancer-în-fază-terminală-şi-idila-standard,
o categorie din care eu am mai văzut cel puţin încă 3 filme („Keith”, „AWalk to Remember”, „Sweet November”, „A Little Bit of Heaven”).
Ia uite că au fost 4, de fapt! În fine, nu vreau să insinuez că toate filmele
astea seamănă între ele, că nu-i chiar aşa – abordarea a fost de fiecare dată
altfel, de la tenta uşor amuzantă la dramatism lacrimogen. Ei bine, „Restless”
se cam apropie de extrema lacrimogenă a eşichierului. Deci, o avem pe Annabel
cu o tumoare pe creier şi cu maxim 3 luni de trăit, pe Enoch, traumatizat de
moartea într-un accident de maşină a părinţilor săi şi cu o plăcere dubioasă de
a merge la înmormântările necunoscuţilor (de fapt, aşa se şi întâlnesc cei doi)
şi pe Hiroshi, fantoma unui kamikaze
din timpul celui de-al Doilea Război Mondial pe care doar Enoch îl vede.
După cum probabil aţi dedus, filmul
are un iz uşor macabru, punându-se accentul pe moarte în diferitele sale forme,
însă din fericire, se rezumă doar la glume şi jocuri funeste şi conversaţii
profunde despre însemnătatea vieţii şi a morţii. Partea proastă e că, deşi nu
ţine mult (doar 91 de minute), filmul pare foarte static, în sensul că ritmul acţiunii
e destul de lent, iar plot-ul pare a
nu avea acelaşi nivel de consistenţă pe toată lungimea lui. Partea bună e că
informaţiile sunt dezvăluite pe parcurs, ceea ce face ca lentoarea să fie
compensată de modul în care ghemul narativ îşi desfăşoară firul (Doamne, cât de
lirică pot să fiu!). Oricum, ideea cu fantoma e una originală şi total
neobişnuită şi dacă vă întrebaţi ce Dumnezeu caută o fantomă într-un film cu un
subiect foarte realist, ei bine, o să aflaţi la final care a fost rostul lui
Hiroshi. Deci, pentru fanii genului şi nu numai, DE CE NU ? :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 6.6
Notă personală: 6.0
Plot: Mi-a plăcut combinaţia inovatoare de personaje, atât de pe tărâmul real cât
şi de pe cel ireal, precum şi poveştile lui Enoch şi ale lui Hiroshi; de fapt,
dacă stau să mă gândesc bine, cred că prezenţa fantomei face ca filmul să fie
deosebit şi să se diferenţieze oarecum de restul filmelor din categoria sa.
Coloană sonoră: Evident, cu tematică melancolico-tristă; pe
fundal se aud The Beatles, Bon Iver
şi Sufjan Stevens,
printre alţii, iar melodiile îţi dau o stare de nostalgie şi se potrivesc
perfect cu atmosfera tristă a filmului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu