Mai am două filme despre care vreau să
vorbesc şi ajung la zi; din nefericire, niciunul din ele nu e nou, dar ambele
merită văzute, mai ales cel despre care o să vorbesc azi, un film destul de
îndrăzneţ ca idee, dar uşor de digerat din punct de vedere al abordării. În
plus, de notat că regizorul (un anume Martin Brest de
care recunosc că n-am mai auzit până acum) este responsabil şi de alte filme de
succes cum ar fi „Scent of a
Woman” sau „Midnight Run”
(deşi tot lui îi aparţine eşecul care se numeşte „Gigli”). În fine, azi despre „Meet Joe Black”.
În ceea ce priveşte cast-ul, avem două capete de afiş în
persoanele lui (Sir) Anthony
Hopkins (despre care tocmai am vorbit când am prezentat „Red 2”),
respectiv Brad Pitt
(nu cred că mai e nevoie de vreo adăugare), cărora li se alătură alte nume mai
puţin cunoscute, printre care Jake Weber (pe
care l-am adorat în rolul lui Joe Dubois din serialul „Medium”, în care a jucat
alături de Patricia
Arquette), Claire Forlani (pe
ea o ştiu tot dintr-un serial, „CSI:
NY”) , Marcia
Gay Harden (pe ea nu mi-o aduc aminte de nicăieri, dar ştiu că a jucat în „Mona Lisa Smile”, de exemplu)
şi Jeffrey Tambor
(l-am văzut în seria „The
Hangover” şi l-am auzit în „Tangled”).
Povestea filmului e una deosebită,
deşi nu cred că e 100% originală. Ideea principală e că Moartea îşi doreşte la
un moment dat să înţeleagă şi să experimenteze tot ceea ce experimentează rasa
umană şi îl alege drept ghid pe William Parrish, magnat mass-media aflat pe
ultima sută de metri de viaţă (cam dură exprimarea, ştiu). Evident, Moartea nu
poate apărea în forma ei naturală (nici nu aflăm până la final care e), aşa că
ia forma unui tânăr (da, Brad Pitt), îşi
asumă un nume fals, Joe Black şi ajunge să aibă o idilă cu fiica lui William,
aflând, astfel, şi ce înseamnă dragostea. Din fericire, scenariul e mai complex
decât am lăsat eu să se înţeleagă, ceea ce e un lucru bun, dat fiind că filmul
e destul de lung, mai ales pentru perioada în care a apărut – 178 de minute.
Deşi există un singur fir narativ
(cu mici ramificaţii, ce-i drept), plot-ul
compensează prin faptul că nu poate fi anticipat şi că reprezintă un melanj de
teme, cum ar fi dragostea, familia sau lumea afacerilor şi motive esenţiale,
printre care acceptarea destinului, asumarea deciziilor, nevoia de a-i proteja
pe cei dragi şi reflecţii cu privire la viaţă şi moarte. În plus, finalul e cu
totul imprevizibil dintr-un anumit punct de vedere şi explică într-un mod
subtil nişte detalii care apar la începutul filmului, dar pe care aţi putea fi
tentaţi să nu le luaţi în seamă. Oricum, pentru idee, pentru abordare, pentru
punere în scenă şi mai ales pentru rolurile făcute de Anthony Hopkins şi Brad
Pitt, filmul e neapărat DE VĂZUT !! :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 7.0
Notă personală: 7.2
Cast: Brad Pitt e un actor foarte, foarte bun, pe care mie îmi face plăcere să-l
văd indiferent de filmul în care joacă, însă Anthony Hopkins e deja magistral
şi, deşi rolul ăsta nu îi exploatează talentul la capacitate maximă, se văd,
totuşi, profesionalismul şi măiestria celui care a devenit actor din pasiune,
şi nu din lipsă de alternative.
Coloană sonoră: Probabil una din cele mai potrivite cu povestea
filmului pe care îl acompaniază; lăsând la o parte faptul că de-a lungul celor
două ore şi jumătate auzi melodii instrumentale atât de emoţionante de simţi că
te sfâşie pe dinăuntru (ceea ce nu-i un lucru rău, să ştiţi), aparţinând unor
artişti de renume precum Irving Berlin, George
Gershwin sau Cole
Porter, avem şi apogeul melodiilor de jale (care, repet, merge de minune pe
filmul ăsta), şi anume „Over
the Rainbow” a lui Israel Kamakawiwo’ole.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu