Nu, nu l-am văzut abia acum, l-am
văzut la vremea lui, când era proaspăt lansat şi se afla în cursa pentru Oscar
(da, la vremea aia chiar aveam atât de mult timp la dispoziţie încât să fiu la
curent cu toate nominalizările), însă l-am revăzut (accidental, pe HBO sau pe DIGI
Film că nici nu mai ştiu) acum câteva zile şi ţin să spun că impactul a fost
identic şi că mi-a plăcut la fel de mult ca atunci când l-am văzut prima dată.
Introducing… „The
King’s Speech”.
Din nefericire, abia acum îmi dau
seama că e mult mai uşor să scrii despre un film prost (gen „Tokyo
Drift”) decât despre unul foarte bun, în mare parte pentru că nu poţi decât
să punctezi relativ succint aspectele şi elementele de succes ale filmului şi,
eventual, să cauţi nod în papură, doar de dragul de a veni cu un
contra-argument pentru a disputa valoarea filmului. În stilul clasic metodic, o
să încep cu cast-ul, dar prezentarea va fi mai degrabă o enumerare, dat fiind
că toată pleiada de actori britanici sunt de primă mână şi nu cred că au nevoie
de prea multe prezentări. Anyway, în cazul în care nu ştiţi de unde să-i luaţi,
vă spun că mai toţi au jucat în filmele din seria Harry Potter (ador filmele,
dar şi mai mult ador cărţile… până la manie). Deci, într-o ordine mai mult sau
mai puţin aleatorie, îi avem pe Colin
Firth, Helena Bonham Carter,
Geoffrey Rush, Guy Pearce, Michael Gambon, Timothy Spall, Derek Jacobi, Jennifer Ehle şi lista poate
continua.
Cât despre film în sine… Ce să zic?
Pasionaţii de istorie, mai ales de cea modernă şi contemporană, vor avea
orgasme mentale la fiecare 5 minute pentru simplul fapt că pot vizualiza ceea
ce ştiu deja. Pentru restul telespectatorilor (mai puţin cei pe care filmele cu
iz biografico-istorico îi lasă reci) filmul e o ocazie de a se pune la curent
cu o mică parte din istoria modernă a Marii Britanii, mai ales că povestea e presărată
cu umor tipic britanic, cel care e plin de remarci sarcastice, de replici
formale, dar intime în acelaşi timp şi de retorte spuse fără nici un zâmbet pe
buze. În plus, aflăm un detaliu pe care poate nu îl ştiam (eu cu siguranţă nu)
şi anume că regele George al
VI-lea, tatăl actualei regine Elisabeta a II-a era
dislexic, dar dislexic rău, de-a lungul câtorva decenii şi cu speranţe mici de
„vindecare”.
Nu ştiu ce altceva să mai spun.
Filmul ţine două ore fără două minute, dar jur că nu simţi când trece timpul şi
nu că s-ar întâmpla cine ştie ce minuni prin el. Nu, povestea e destul de
statică dar, într-un fel sau altul, te ţine în priză. Colin Firth este absolut
genial în rolul principal şi consider că a meritat pe deplin Oscarul pentru
performanţa asta şi nu doar pentru abilitatea de a se bâlbâi la comandă, ci
pentru că reuşeşte într-adevăr să te facă să empatizezi cu un personaj (mai
mult istoric decât fictiv) despre care poate chiar nu ştiai prea multe. În
concluzie, DE VĂZUT, NEAPĂRAT !! :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 8.2
Notă personală: 8.5
Plot: Ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, plot-ul nu este foarte complex.
Din contră, e previzibil şi uşor de urmărit, dar mai important în filmul ăsta e
că, deşi ştii că George/Bertie o să ajungă rege încă din primul minut, contează
mult mai mult drumul până acolo şi realizările lui, profesionale şi personale.
Cast: Deşi nu mă topesc după Colin Firth, trebuie să recunosc că jocul lui
actoricesc a fost fără de cusur. În schimb, o ador pe Helena Bonham Carter,
care mi se pare o actriţă foarte versatilă. Aici, în rolul reginei-consoarte, a
făcut un rol de excepţie, mai ales că a trebuit să alterneze între a fi extrem
de rece şi formală şi extrem de tandră cu soţul ei. 10+ pentru ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu