A Knight’s Tale [2001]

            Aseară am văzut un film despre care mi se povestise pe scurt în avans şi pe care recunosc că mi-a plăcut tare mult să-l văd, în mare parte datorită genului („film de capă şi spadă”, să zicem, într-o adaptare uşor nefericită a sintagmei rezervată exclusiv operelor literare), dar şi unei combinaţii inedite şi ingenioase de aspecte, printre care şi ideea de (semi-)parodie, pusă în aplicare într-un mod suficient de subtil astfel încât filmul să nu devină de-a dreptul ridicol, dar suficient de vizibil încât să te plesnească râsul cam la fiecare câteva minute. Mă rog, ca să scurtez preambulul ăsta, o să vorbesc azi despre „A Knight’s Tale”.

            În ceea ce priveşte cast-ul, îi avem pe următorii: Heath Ledger (Dumnezeu să-l ierte, în primul rând şi în al doilea rând, dau doar două exemple: „The Dark Knight” şi filmul care încă ocupă locul întâi în topul preferinţelor mele, „Brokeback Mountain”), Rufus Sewell (nu mai ştiam de unde să-l iau şi după-aia mi-am adus aminte: „The Illusionist”, „The Holiday”, „Dark City” şi aşa mai departe), Shannyn Sossamon (pe ea o ştiu din „40 Days and 40 Nights”), Paul Bettany (l-am văzut în „The Young Victoria” şi „The Da Vinci Code”, printre altele), Laura Fraser (nu ştiu dacă am văzut-o şi în altceva în afară de „Virtual Sexuality”) şi Alan Tudyk (care a avut cel mai tare rol în „Death at a Funeral” – varianta britanică, cea care mi s-a părut puţin mai realistă decât cea americană – şi care şi-a împrumutat vocea şi pentru „Wreck-It Ralph”).

            În ceea ce priveşte povestea, ea nu e foarte complexă: un băiat simplu, de la ţară ajunge să se dea drept ceea ce nu este, adică din scutierul unui cavaler renumit ajunge să pretindă că el însuşi este cavaler, cu un nume inventat şi destul de pompos şi fapte de vitejie din ce în ce mai neverosimile pe măsură ce înaintează povestea. Evident, avem şi o domniţă pentru care el luptă în turniruri cu lancea (care, apropo, era sport naţional în perioada aia, ca baseball-ul la americani; v-am zis că filmul e cam parodie) şi în funcţie de nazurile căreia pierde sau câştigă. Din nou evident, protagonistul e demascat, dar până la urmă chiar ajunge să fie învestit cavaler de către Prinţ (trăiască Deus ex machina şi toate situaţiile dubioase pe care le redresează) şi pe deasupra pune capăt şi rivalităţii dintre el şi un alt cavaler, învingând, bineînţeles. Şi cu asta am cam enumerat toate elementele-cheie pentru un film (şi de ce nu, roman) de capă şi spadă de succes.

            Dar staţi, mai spun o dată, filmul e semi-parodie, ceea ce înseamnă că povestea nu se desfăşoară tocmai cum v-am descris-o eu pe scurt mai sus. Filmul abundă de ironii şi replici sarcastice, de mesaje subtile, ascunse printre replici, de referinţe biblice presărate odată la 10-15 minute (versete citate de către personaje sau menţionarea constantă că nu ştiu ce acţiune e un păcat) sau mitologice, în sensul că personajele par a avea cunoştinţe solide de mitologie (cu exemple gen Venus sau Afrodita), deşi sunt oameni simpli. Tot într-o notă de parodie e înfăţişată şi relaţia dintre protagonişti, ridiculizată la maxim, însă cu un dram trist de adevăr. Ar mai fi foarte multe de spus, mult prea multe, de fapt şi ar însemna să dau spoilere în prostie, aşa că o să vă spun direct că filmul e neapărat  DE VĂZUT !! :)

OBSERVAŢII

Notă IMDb: 6.7

Notă personală: 7.3

Cast: Vreau să fac două menţiuni aici, şi anume Heath Ledger, care într-adevăr a fost un actor bun şi pe care l-am văzut în roluri foarte diferite, unele jucate impecabil (cum ar fi the Joker) şi Paul Bettany, în rolul scriitorului Geoffrey Chaucer, un tip foarte natural şi foarte dezinvolt care merită toată atenţia.

Plot: Mi-a plăcut faptul că, deşi filmul e o parodie, regizorul (Brian Helgeland, cel care a scris scenariul pentru „Robin Hood” - varianta din 2010, apropo) chiar şi-a bătut capul din punct de vedere al acurateţei istorice, menţionând, de exemplu, bătălia de la Poitiers din 1356 ca referinţă temporală.

Coloană sonoră: Nici n-aveam cum să trec peste detaliul ăsta pentru că soundtrack-ul face o notă atât de discordantă cu atmosfera filmului (asta era şi ideea, bineînţeles… cred) încât e unul din primele aspecte pe care le observi încă din primele 20 de minute. O să menţionez doar câţiva dintre artiştii ale căror melodii se regăsesc în coloana sonoră: Queen, Eric Clapton, AC/DC sau Robbie Williams.

+ Ştiu că filmul e o parodie (cred că am folosit cuvântul ăsta de prea multe ori, pe bune), dar povestea, dincolo de umor şi de ironie e chiar interesantă (deşi previzibilă), astfel încât cele peste două ore trec relativ repede (cu toate că, aş zice eu, pe alocuri s-a acordat un pic cam multă atenţie detaliilor) şi, pe deasupra, e şi emoţionantă (eu una am plâns de trei ori, recunosc).