(Diciotto Anni Dopo)
Acum două seri am văzut un film din
categoria de filme de care nu găseşti prea des. Mă refer la genul de film care
reuşeşte cu succes să fie şi trist, şi vesel în acelaşi timp, la care aproape
că îţi dau lacrimile la anumite scene, dar la care te amuzi copios atunci când
vine vorba de dialoguri spumoase. Şi, ca să fie treaba treabă şi ca să mi se
confirme teoria (conform căreia europenii fac filme de o mie de ori mai bune ca
americanii), este vorba de un film italian, şi anume „Diciotto Anni Dopo”.
Acum două seri am văzut un film din
categoria de filme de care nu găseşti prea des. Mă refer la genul de film care
reuşeşte cu succes să fie şi trist, şi vesel în acelaşi timp, la care aproape
că îţi dau lacrimile la anumite scene, dar la care te amuzi copios atunci când
vine vorba de dialoguri spumoase. Şi, ca să fie treaba treabă şi ca să mi se
confirme teoria (conform căreia europenii fac filme de o mie de ori mai bune ca
americanii), este vorba de un film italian, şi anume „Diciotto Anni Dopo”.