Nu prea sunt adepta filmelor horror, în mare parte pentru că memoria
mea începe să devină foarte activă atunci când intru în scara de bloc, de
exemplu, şi până să apuc să aprind lumina pe scară mi-aduc aminte toate
momentele şi scenele înfricoşătoare pe care le-am văzut în filmul de groază
respectiv. Pe de altă parte, sunt câteva filme din categoria asta pe care le-am
văzut, care mi-au plăcut şi care nu mi-au terorizat nopţile sub formă de
coşmaruri, aşa că le recomand cu plăcere, iar unul dintre ele este cel despre
care o să vorbesc astăzi, şi anume „Constantine”.
În modul tipic organizat, o să încep
cu cast-ul, care e destul de variat şi de bine reprezentat. Îi avem pe Keanu Reeves (cred
că dacă spun „The Matrix” e
mai mult decât suficient), Rachel Weisz în
rol parţial dublu (nu cred că am văzut-o în prea multe filme, dar o să
menţionez două pe care recunosc că nu le-am văzut, deşi nu ştiu de ce: „The Fountain” şi „Agora” – ambele sunt în watchlist-ul personal de pe IMDb), Tilda Swinton (din
nou într-un rol care nu i s-ar fi potrivit decât ei, la fel ca cel din „The Chronicles of Narnia” sau „The Curious Case of Benjamin Button”),
Shia LaBoeuf
(cu puţin înainte să devină faimos pentru „Transformers” sau „Eagle Eye”), Djimon Hounsou (care
a fost genial şi aici ca şi în „The
Gladiator” sau „Blood
Diamond”) şi lista poate continua cu nume precum Gavin Rossdale
(parte componentă a trupei No Doubt
şi soţul lui Gwen Stefani,
printre altele) sau Peter
Stormare (dau ca exemplu „Fargo”
şi „The Big Lebowski”).
Deci, după câte se vede, la cast nu
avem probleme nici din punct de vedere al numărului de capete de afiş, nici din
perspectiva jocului lor actoricesc. Nu ştiu dacă e mai uşor să interpretezi
rolul unui personaj de fantezie decât al unuia care poate exista în realitate,
dar dacă stau să mă gândesc bine acum, cred că filmul ăsta e unul dintre
puţinele în care niciunul dintre actori nu joacă forţat. Cât despre poveste, nu
e rea deloc, deşi poate uşor previzibilă, în sensul că sunt sigură (deşi,
repet, nu prea le am cu filmele horror) că ideea că Fiul Diavolului încearcă să
se răscoale împotriva tatălui său şi să cucerească Pământul nu este una nouă
(mi-am adus aminte, şi „Little
Nicky” tratează un subiect similar). Totuşi, plot-ul nu se rezumă numai la
atât; dimpotrivă, e atât de bine pus la punct în ceea ce priveşte detaliile
încât aproape că nu mai are nicio relevanţă că ideea de bază a mai fost
folosită de-a lungul timpului.
E greu să spun despre ce e vorba în
film fără să dau prea multe spoilere, aşa că o să mă rezum la a spune că Keanu
Reeves joacă rolul unui exorcist pe care Diavolul îl aşteaptă cu nerăbdare în
Iad şi că, la final, e de datoria lui să împiedice o catastrofă supranaturală.
Ţineţi, doar, minte că ăsta e cel mai scurt şi mai sec rezumat cu putinţă,
pentru că, în realitate, avem mult mai multe aspecte: un arhanghel fanatic care
decade la final, o poliţistă care e şi medium, imagini din Iad de îţi vine
să-ţi iei câmpii şi să te rogi să existe reîncarnarea, o lume
mitologico-religioasă creată aproape la perfecţie, puţin umor (sub forma
replicilor protagonistului, dar puţin, cât să nu stai într-o permanentă stare
de tensiune şi să-ţi plesnească vreo venă) şi un regizor (un anume Francis
Lawrence) care, printre altele, a făcut şi „I Am Legend” şi „Water for Elephants” şi se va
ocupa de sequel-urile la „The Hunger Games”. Cu alte
cuvinte, s-a cam respectat reţeta succesului, aşa că filmul e DE VĂZUT !! :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 6.8
Notă personală: 7.5
Cast: Cel mai mult mi-a plăcut Tilda Swinton în rolul arhanghelului Gabriel
pentru că şi-a jucat rolul impecabil şi s-a şi potrivit figurii ei androgine
(un alt motiv pentru care am zis că nu
ar fi mers altcineva pentru rolul ăsta). Dar, reiau, toţi actorii au fost
geniali, iar pe locul doi după Tilda Swinton vine Peter Stormare în rolul
Diavolului.
Plot: Am observat că, de multe ori, filmele cu adevărat bune sunt făcute mai
ales de perfecţiunea cu care sunt întreţesute amănuntele şi nu neapărat de
originalitatea poveştii (am mai văzut filme care promiteau multe din punct de
vedere al ideei de bază şi care au ajuns să mă dezamăgească). Iar povestea
protagonistului este pe atât de înduioşătoare pe atât de înfricoşătoare.
Imagine: Nu că aş fi eu cine ştie ce specialist, dar câteva noţiuni elementare
legate de imagine am, mulţumită locului de muncă. Regizorul a avut o viziune
incredibilă, în sensul că foarte multe cadre sunt luate într-un mod cu totul
neaşteptat (vertical în loc de orizontal, de exemplu).
Coloană sonoră: Nu ştiu de câte ori am adăugat categoria asta
până acum la capitolul „Observaţii”, ceea ce înseamnă că dacă o fac, mi-a
plăcut tare mult. Soundtrack-ul e o
combinaţie de rock
alternativ cu trip-hop,
iar ca exemplu de melodie foarte tare o să dau
A Perfect Circle –
„Passive”, deşi toate melodiile sunt alese foarte bine şi sună genial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu