Am zis mai demult şi vreau să reiterez
ideea proprie şi personală că majoritatea filmelor europene sunt de un milion
de ori mai bune decât majoritatea filmelor americane, cel puţin atunci când
vine vorba de comedii sau de filme cu mesaj „social”, ca să zic aşa (de văzut
mai ales filmele franţuzeşti pentru ultima categorie). Evident, blockbuster-ele americane nu pot fi
întrecute de nimeni, dar ăsta e doar unul dintre elementele care compun
cinematografia de peste Atlantic. Mă rog, divaghez. Ideea de la care pornisem e
că filmele europene sunt de cele mai multe ori net superioare celor americane
şi este şi cazul celui despre care o să vorbesc azi, şi anume „Curling King”
(pe numele lui original „Kong Curling”).
Ei bine, filmul ăsta e norvegian,
aşa că nu cred că o să recunoaşteţi niciunul din membrii cast-ului. Cu toate
astea, eu o să menţionez măcar actorii din rolurile principale, şi anume: Atle Antonsen, Linn Skåber, Kåre Conradi, Jon Øigarden şi Steinar Sagen. Nu
mai dau şi exemple de filme în care au jucat pentru că nu cred că are sens, dat
fiind faptul că nu e vorba aici de actori de renume mondial (scuzaţi-mi
limbajul de lemn). Totuşi, fiecare dintre ei merită să li se recunoască
talentul, mai ales că niciunul din personajele din filmul ăsta nu e întreg la
cap, iar mie asta mi se pare cel mai complicat, să interpretezi rolul unui
sărit de pe fix.
Iar divaghez. Povestea filmului e
simpluţă şi relativ previzibilă, fiind folosită şi până acum sub diverse forme
şi variaţii pe temă. Acţiunea se învârte în jurul lui Truls Paulsen, un jucător
amator de curling (dacă
cumva există cineva care nu ştie cu ce se mănâncă sportul ăsta, ei bine, e un
fel joc de coci supradimensionat în care jucătorii trebuie, printre altele, să
frece gheaţa cu periile pentru a facilita alunecarea „prietrelor”), un tip cu
sechele din copilărie (lipsă de atenţie din partea părinţilor, compensată de
către atenţia primită din partea antrenorului devenit mentor). Problemele
emoţionale se transformă în dereglare psihică, astfel că Truls e internat
într-un spital de boli mintale şi externat după 10 ani, cu specificarea clară
că nu trebuie să mai aibă de-a face nimic cu sportul care i-a cauzat
problemele.
Şi de aici începe distracţia. Filmul
e o comedie din aia dubioasă cum numai nordicii ştiu să facă şi nu am exagerat
deloc când am zis că toate personajele sunt cel puţin sonate. O să dau câteva
exemple: lui Truls i se pare că vede scame peste tot şi de aia nu alunecă
pietrele, soţia lui are o obsesie nesănătoasă pentru culoarea roz şi pentru
căţelul ei de companie, unul din foştii colegi de echipă a renunţat la curling
în favoarea unui nou hobby (aşa-numitul birdwatching) şi îşi
petrece zilele prin mlaştină alături de alţi câţiva „împătimiţi”, celălalt e
frustrat pe tatăl său care l-a abandonat când era mic şi acum s-a transformat
în artist care îi aduce un tribut lui Rod Stewart, iar ultimul are preferinţe
sexuale cel puţin dubioase. Astfel, zece ani mai târziu echipa se reuneşte
pentru a participa la campionatul naţional de curling cu scopul de a câştiga
marele premiu, 500 000 de euro, cu care să plătească transplantul de plămâni al
antrenorului (fumător înrăit, evident). În concluzie, filmul îmbină umorul
ciudat european cu elemente de parodie şi situaţii de viaţă cel puţin
neobişnuite, iar rezultatul nu e deloc greu de digerat, aşa că, DE CE NU? :)
OBSERVAŢII
Notă IMDb: 6.1
Notă personală: 6.3
Plot: Deşi filmul e relativ previzibil, umorul maschează deficienţele plot-ului
sau eventuale scăpări de regie (eu am văzut una în mijlocul filmului, dar nu e
prea gravă). Oricum, deşi am mai văzut ideea asta cu revenirea miraculoasă a
unei echipe sau a unui sportiv pusă în scene de o mie de ori, mi-a plăcut că
măcar de data asta a fost vorba de un alt sport pe care am avut ocazia să-l
înţeleg puţin mai bine.
Cast: Am spus-o de mai multe ori şi o spun şi acum, consider că pentru a face
un rol bun nu e nevoie să fii deja un actor consacrat, iar actorii din filmul
ăsta nu fac decât să-mi întărească punctul de vedere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu